Aş fi fals dacă n-aş recunoaşte că acum o lună abia dacă auzisem de romanele lui Stelian Tănase. Omul de televiziune, chiar şi pentru cineva care nu se mai uită de ceva vreme la micul ecran, era inevitabil, o provocare. Faptul că site-ul de traduceri al Observatorului cultural l-a avut invitat pentru numărul din octombrie a fost un semn. Invitaţia la chat a urmat procesul firesc al acestei formule, în care cunoaşterea literaturii române contemporane devine prioritară. Iată-mă, aşadar, în aşteptarea unui foarte important om de televiziune, scriitor relansat prin Maestro şi prezent în presa literară a ultimelor săptămîni cu două interviuri, dintre care unul anunţînd o ştire cel puţin şocantă: gîndul lui Stelian Tănase de a se stabili la Paris, în lipsa unui argument valid de a mai rămîne în România. Jurnalistul din mine, atît cît e, încearcă să caute soluţii, timp în care cititorul începe să-i caute romanele. Încet şi sigur, teama de a mă afla faţă-n faţă cu un om care cunoaşte atît de bine toţi actorii scenei româneşti capătă proporţii nebănuite. Practic, cititorul devine pasionat, iar jurnalistul tot mai nesigur. Cum îl pot face să se-ntoarcă din drum şi să sfideze memoria scurtă a unei societăţi nevertebrate pe un om foarte greu de impresionat, calculat şi sigur, sincer, deschis, distins, destins şi direct? Mă gîndesc la Paşadia, chiar la Pantazi, la Al. Paleologu şi la Iosif Sava. Oare un film despre acesta din urmă îi poate servi ca motiv suficient de solid pentru amînarea plecării la Paris? Nu ştiu. Ceea ce ştiu acum e că dacă, dintr-un motiv sau altul, ca simplu cititor poţi uita să-i ceri un autograf, în nici un caz nu poţi uita să-i citeşti romanele. Încă o dovadă a forţei cuceritoare a cărţilor. (un cristian) Adrian Spîrchez: Dostoievski, urmărit de datorii şi ameninţat de cămătari, se refugiază în Europa Occidentală. În scrisorile trimise familiei şi