Simt nevoia să vă spun de la bun început un lucru: nu sunt fanul primarului Radu Mazăre. Dimpotrivă!

Nu l-am plăcut niciodată, stilul său de viaţă nu mi se pare potrivit pentru un şef de administraţie publică locală, chiar dacă îi vine mănuşă lui, ca individ. Nu l-am privit cu admiraţie decât atunci când am văzut pasiunea în privirea sa, când până şi lentila camerei de luat vederi era capabilă să preia un strop de adrenalină şi să-l transmită în fiecare fotogramă. Însă, am fost întotdeauna scârbită de modul în care a ştiut să conducă oraşul ăsta. Nu-mi place faptul că încearcă să transforme Constanţa într-un bazar, într-un amalgam de activităţi care-l gâdilă şi-l fericesc, nicidecum în oraşul-port european de care avem nevoie, un loc bun pentru făcut bani, nu pentru îngropat afaceri. L-am detestat atunci când am realizat că nu poţi respira în locurile astea, din punct de vedere afaceristic, decât dacă te aciuezi pe lângă el, că Primăria dă contractele cui trebuie, că Radu pleacă pe plaja Braziliei atunci când noi ne îngropăm în zăpezile de început de ianuarie, că are oameni competenţi care aleg să-i ascundă dezinteresul, că se dă interesat numai atunci când vrea şi că deseori pare un adolescent cu gândul la femei, nicidecum un adult implicat în problemele urbei pe care o conduce, uneori mai mult cu numele. L-am urât de-a dreptul când am văzut că Mamaia îi aparţine, că terenurile retrocedate fără drept revin la el, că totul în oraşul ăsta se leagă de numele Mazăre. Însă, recunosc că l-am admirat atunci când l-am văzut prima dată în compania mamei sale, o femeie pe al cărei chip încă se păstrează frumuseţea tinereţii. Am început să-mi domolesc ura şi să-mi înfrânez repulsia atunci când mi s-a spus: „Radu a fost liderul găştii de copii. Aşa este el. Noi aşa îl ştim de mic". Am avut, pe de altă parte, ocazia să stau faţă în faţă cu el, să vorbim despre întâmp