Când monarhul moare de bătrâneţe şi de urât, nimeni şi nimic nu-l mai poate opri pe vlăstarul sângeros, care ajunge să ni-l facă mai simpatic pe Vlad Dracul.

Acum câţiva ani, în suplimentul ,Litere, Arte & Idei" al ziarului ,Cotidianul", Dan C. Mihăilescu avusese următoarea idee de anchetă realizată printre criticii literari: ,Când aţi citit ultima oară o carte de plăcere?". Subtextul nevinovatei întrebări era transparent. Pentru a putea juca rolul de comentatori, profesioniştii lecturii, cei oarecum sastisiţi de hectarele de pagini intrând în porţia săptămânală, trebuie să fie întâi şi întâi consumatori. Şi dacă textele critice pot fi articulate şi modulate în fel şi chip, textele citite trebuie consumate ca atare, indiferent de plictiseala sau dezgustul pe care ni le mai provoacă.

Cititorul obişnuit îşi alege în mod liber cărţile. Întrerupe adesea lectura uneia sau alteia dintre ele. Renunţă bucuros şi fără complicaţii să mai urmeze meandrele unui roman evident-stupid. Şi revine cu o şi mai mare bucurie la cărţile lui favorite, care îi produc - mai mult decât plăcere - o veritabilă delectare. După ce s-a văzut scăpat din arcanele şcolii, cu autorii ei obligatorii, cititorul neangajat are numai lecturi de plăcere.

La antipod, cronicarul literar îşi poate alege cărţile despre care va scrie, dar nu mai poate, o dată opţiunea făcută, întrerupe sau abandona lectura. A parcurge volume plicticoase, rizibile capodopere, cărţi literalmente toxice, intră în obligaţiile lui curente, în fişa postului. Uneori, lectura este agreabilă. Dar nici în aceste cazuri fericite ea nu e una, sută la sută, de plăcere. Fiindcă dincolo de cursivitatea scriiturii şi relevanţa artistică a cărţii, e nevoie de o sensibilitate şi o conştiinţă critică trează, care să le înregistreze şi să le jaloneze.

Ca şi un arbitru la fotbal, cronicarul nu-şi