Niciodată nu am fost atît de puţini la un meci al naţionalei

Naţionala, federaţia, noi, bucureştenii, am intrat în istorie. Cu toată suta de bilete cumpărate de Marica, nu au fost mai mult de 2300 de plătitori la meciul cu Georgia. A căzut astfel recordul vechi de 80 de ani, de la un amical Romania -Turcia, jucat cu 3000 de spectatori în stadionul Gloria CFR din Arad. Niciodată naţionala nu a avut aşa de puţini suporteri. Chiar şi în timpul razboiului, în octombrie 1942, tot s-au adunat 12000 pe ANEF la un amical cu Croaţia, iar pe vremea secetei cumplite din 1947 au fost 25 de mii în Giuleşti, la jocul cu Iugoslavia.

Cum s-a ajuns aici? Cum s-a degradat într-o asemenea măsura o relaţie, ce părea indestructibilă? Acum cîţiva ani reperele românului de rînd erau Biserica, Armata şi echipa naţională. Astăzi în cine mai credem?

Cîteva explicaţii. Mai întîi, oferta din ce în ce mai modestă de amicale propuse publicului român. Din martie 2004, de la acel 5-1 cu Germania, nici o echipă mare, cu excepţia Rusiei, nu a mai jucat în România. Ni se spune că nu sînt bani pentru adversari de top. Atunci cum de au reuşit ungurii, cu un fotbal mai prăpădit şi cu o federaţie mai săracă, să aduca la Budapesta, numai din 2007 încoace, Italia, Croaţia sau Grecia? La noi de ce nu vine nimeni, doar am fost la Europene, ce Dumnezeu? Propunînd meciuri de pregătire cu echipe de calibrul Moldovei, Letoniei sau Georgiei, federaţia lasă impresia că şi-a mai bifat o sarcină de serviciu, iar suporterul înţelege încă o dată că el nu contează. Indiferenţa naşte indiferenţă.

Apoi, oraşul. Detaliile nu au rost, le ştim cu toţii. Bucureştiul e un oraş prea ocupat pentru mărunţişuri din astea, fără Mutu, fără Chivu, fără o aroganţă, acolo… Şi asta în timp ce la Craiova se adună 15 mii doar la antrenament, iar la Buzău, că tot e mai aproape de Bucureşti, stadionul e acceptabi