Da, Urzicenii pun presiune pe lăudăroşi!
Cred că sîntem mai mulţi de 2.000 - cîţi au fost miercuri pe Dinamo pentru meciul cu Georgia şi, respectiv, la Caracal, pentru tineretul lui Săndoi - cei care socotim că ceea ce se întîmplă cu Urzicenii este, conform fericitei formule a lui Radu Banciu, “excelent pentru fotbalul românesc”. Cîte fenomene sînt azi excelente în soccerul nostru? Oricît am încerca să fim de generoşi - grea încercare! - nu putem numi decît unul singur: pe acesta, Urzicenii lui Dan şi MM, plus patronul lor, al cărui chip şi glas, curat incredibil!, nu le-am audiovăzut niciodată. Mi-aş permite să contrez uşor laudele zilei, scriind că nici nu mă interesează dacă vor lua sau nu titlul de campioni, deşi acest gînd m-a vizitat intens ştiţi cînd? Nu, nu în meciul cu Dinamo, ci cu mult înainte, în Giuleşti, cînd au învins Rapidul în stil de “mare campioană”. Precizez: campioană a României. Prudent, fiindcă la orizont apărea Hamburgul evident inaccesibil, am tăcut în scris, dar am comunicat-o unor amici. Ca să mă reabilitez după delictul acesta de neîncredere, vin azi şi spun că, indiferent dacă vor fi sau nu campioni, demonstraţia lor în această toamnă este cea mai tare şi inteligentă replică la fenomenul cel mai insuportabil, cel mai nociv, cel mai prostesc din viaţa fotbalului românesc, şi anume: lăudăroşenia. Se ştie a cui. Se ştie cine sînt campionii ei, de la Liga lu’ Mitică pînă la cluburile istorice.
Cu aşa-zişii ei refuzaţi. Cu nebunul ăsta, prea nebunul Dănuţ Petrescu, pe care l-am văzut cum nu se putea uita, ca orice copil, la un penalty în favoarea lui, într-o biată optime de Cupă a României, cu orăşelul ăsta care poate încăpea în Ghencea, Urzicenii aceştia constituie cea mai clară şi copleşitoare victorie asupra fanfaronadei; se mîrîie că fac presiuni asupra arbitrilor (şi fac, nu o dată!), dar cea mai mare presiune Urzicenii o p
