Spunea cineva, de curând, că oamenii care citesc literatură devin mai frumoşi şi sunt uşor de recunoscut. Am încercat să descopăr dacă aşa stau lucrurile în timpul uneia dintre lungile mele călătorii cu autobuzul. Seara, când plec spre casă, autobuzul este întotdeauna plin. De cele mai multe ori mă închid în mine şi nu mai aud, nu mai văd şi nu mai adulmec nimic din ce este în jurul meu. Dar în seara aceea m-am lăsat atrasă de freamătul din mica navetă terestră.
Am observat că elevii de şcoală generală călătoresc tăcuţi şi îmbufnaţi, întrebându-se, probabil, ce caută într-un spaţiu închis plin de adulţi. Unii se joacă pe mobil, alţii privesc plictisiţi pe geam. Nu prea vorbesc între ei, ca şi cum nu ar vrea să li se audă glasurile subţiri. Mulţi dintre ei ascultă muzică la căşti. Ritmuri sacadate răzbat din urechile lor. Este o muzică fără text, total computerizată şi robotizantă, din care nu răsună nimic uman. Încerc să îmi imaginez ce cărţi citesc elevii de şcoală generală, în timpul liber. Evident, cărţi despre războaie inter-planetare, vrăjitori moderni şi pietre fermecate. Cât anume din textele şcolare mai este inteligibil şi atractiv pentru ei? Câţi profesori mai sunt în stare să le prezinte un Eminescu viu, care să-i emoţioneze, şi nu un poet care pare să se fi născut deja mort, pietrificat într-o glacială glorie de muzeu? Câţi copii sunt încurajaţi să scrie şi să-şi dezvolte talentul literar şi câtora dintre ei li se încorsetează mintea în fraze stereotipe şi reci pe care trebuie să le înveţe pe dinafară înainte chiar de a le discerne înţelesul?
Elevii de liceu care urcă în autobuz sunt expansivi. Mă frapează modul în care rostesc cuvintele. Nu le mai rotunjesc, le rostesc strepezit, printre dinţi. Şi mă mai frapează un lucru: au un vocabular sărac. Folosesc mereu aceleaşi expresii şi aceleaşi cuvinte. În faţa mea discută aprins do
