Cordialitatea presupune, din acest punct de vedere, mai mult decât elementara politeţe, un anume cuantum de implicare afectivă. Ceea ce o opune nu numai mitocăniei vituperante, ci şi, iată, detaşării

Cu multă, prea multă, subtilitate stilistică discută Nicoleta Sălcudeanu, în prefaţa ediţiei secunde, o sintagmă dovedit norocoasă, de tipul Polemicilor cordiale. Contextul - de ieri şi de azi - e elucidat până la nivelul câtorva detalii de biografie individuală. Mă gândesc, de exemplu, la demiterea lui Octavian Paler de la conducerea României libere, imediat ulterioară apariţiei acestui volum sau la contrele cu pătimaşul tartor Eugen Barbu, sau la interpretările secvenţiale propuse, în cronici, de Mircea Iorgulescu. Toate cuprinse sub aceeaşi manta de vremuri rele: ,Polemici cordiale este un titlu totemizat, o emblemă ce a urcat lesne în transcendenţa copertei, şi-a cucerit independenţe şi se bucură de o carieră pe cont propriu. Într-atât încât bună parte a celor ce îl folosesc drept condiment retoric au uitat că el s-a aşternut cândva pe o copertă de carte ori că a fost născocit de un autor de carte. A devenit monedă de schimb cultural. Octavian Paler este un scriitor de succes, cărţile sale s-au bucurat şi se bucură, antum şi postum, de un succes de librărie de pizmuit. E un autor popular, iar formulele sale memorabile au devenit folclor intelectual. Marea trecere la public e paradoxală, cum şi titlul oximoronic, devenit emblemă, cum autorul însuşi o fiinţă paradoxală. Austeritatea, sentenţiozitatea, severitatea stilului, o anume grandilocvenţă, aerul aparent posac nu sunt atribute ce se presupune a fi simpatice, ar trece mai curând drept antipatice, iar posomoreala şi scepticismul nu sunt tocmai aducătoare de popularitate." (pag. 5)

Şi de ce, neapărat, nu ? Mai ales dacă luăm în seamă la timp fibra de moralist autentic, atât de frecvent rema