E o "natură mică" citesc despre un personaj. Asta sunt, o natură mică. E locul strâmt în mine. O hotărâre, o vorbă pe care vreau s-o spun, ori un gest, se schiţează un moment. După aceea, cuprins de lehamite, de lasă-mă să te las, renunţ.

Şi iată-mă trecut la feminin: ,Ai fi zis că era împrejurul ei ca un halou de lună difuză, vălul permanent al unei anumite indiferenţe, o privire estompată în cercuri tot mai largi, mult mai mult decât o căutare şi o atenţie îndreptate spre centrul a ceea ce privea."

Revenit la genul originar: ,Nu se făcea remarcat nici prin cunoştinţe, nici prin lacune, lucrul lui se menţinea, aşa zicând, într-un gri mijlociu..."

Maxone e mare acum. Rezolvă totul în casă, ne arată cum trebuie făcut ce este de făcut. Are grijă de noi. E puţin agasat că ne vede atât de nepricepuţi.

Medicul, poliţistul şi prozatorul, spune Doderer, fac sacrificiul de a vedea lucrurile aşa cum sunt. Cloşardul, îmi aduc contribuţia, a făcut-o, fără sacrificiu, înaintea lor.

Maxone participă la un joc pe computer cu o mulţime de echipe de pe glob. S-a nimerit ca într-a lui să fie şi români. Comunică cu ei. ,Ce înseamnă, ne întrebă, 'mă oftic'?"

Aseară ne-a făcut clătite. Un maestru bucătar. Securistul Clătită l-a botezat T. Vede tot, ştie tot.

Din timp în timp îl iau în mână pe Hrabal. Citesc câteva pagini, mă opresc. Mă uit la copaci. De nouă zile, din imprudenţa mea (j'ai presume de mes forces, adică am ridicat un fotoliu), zac pe pat.

Diferenţa dintre viaţă şi ce trăim noi este aceea dintre avionul căzut ieri în Bali, rupt în două, aprins, cu pasagerii alergând să scape de flăcări, de fum, cu foarte mulţi morţi şi, în ce ne priveşte, imaginea televizată a acelui avion. Deşi, e drept, în dimineaţa asta am avut un moment de adevăr. Deodată mi-am dat seama că, d