Înzestrată romancieră, Dora Pavel ne oferă un nou roman sui generis ce a pornit de la o anchetă radiofonică pe care a iniţiat-o cu titlul Cum, cînd şi cu ce scriu scriitorii români ? Vizînd aşadar „aspecte de laborator şi de psihologie a creaţiei“, materia d-sale se arată incitant tangentă la transcenderea în ficţiune nu doar prin aceea că întruneşte o serie de „autoportrete în oglindă“, ci şi prin unghiurile de observaţie în care s-a stabilit autoarea, atrasă, „fascinată“ chiar de faţa problematică, frecvent contradictorie, a fiinţei scriitoriceşti. Din capul locului, Dora Pavel tentează o „demistificare“ a acesteia. Declară a o interesa cu preeminenţă „instrumentele de lucru şi metodele de redactare“, „stările infertile , de sterilitate şi inhibiţie, de vulnerabilitate şi crispare“, „tabieturile, tipicurile, alinturile, capriciile şi chiar şi viciile ce însoţesc îndeobşte elaborarea unui text literar“, „ îndoielile şi vanităţile , dubiile şi repudierile de sine în perspectiva timpului“, „ispita abandonului, iminenţa momentelor de laşitate interioară sau, dimpotrivă, asumarea actului creator pentru valoarea lui cathartică“. O subtextuală decepţie musteşte în liniile unui asemenea aparent pedant program de investigaţie. Sine ira et studio, prozatoarea vădeşte o mentalitate de clinician ce obiectivează sîngerările, tratează suferinţa cu scrupule aseptice. Clasificările înseşi pe care le schiţează în cadrul acestui amplu portret de grup denotă o distanţare senin-amară, scutită de comple- zenţele factice. Ar fi vorba de „fragilii parcimonioşi“ ce s-au repliat „spontan, dar moderat“ în faţa chestionarului, de „circumspecţii“ ce s-au făcut ghem, „scoţîndu-şi ţepii ca un arici“, de „logoreicii“ provocatori de suspiciuni, cu o alură cu atît mai „impură“ cu cît mai părelnic „disponibili“. Deoarece Dora Pavel şi-a însuşit lecţia vieţii conform căreia maniera debordantă, „exal