Nu am sa uit niciodata ziua in care a murit Mihai Ursachi. Am aflat vestea cea neagra de la un coleg de catedra, dupa care a trebuit sa fug la ore. Le-am comunicat studentilor, probabil marcat, sumbra informatie si am asteptat o reactie, ceva... Nimic, in afara de indiferenta si, in cazuri mai fericite, un interes starnit nu de numele poetului, ci de evenimentul thanatic ca atare.
Unii or fi crezut, cine stie, ca-mi era ruda, altfel nu-si explicau de ce insist atata. M-a mirat, de fapt, m-a tulburat ignoranta celor ce alesesera sa studieze chiar literatura romana.
Nu am fost apropiat de omul Mihai Ursachi. Il stiam din legendele, nu putine, care circulau si pe care el insusi le intretinea, astfel ca, atunci cand l-am cunoscut direct am fost mai degraba dezamagit. Poezia i-o citisem si rascitisem, doar ca nu reuseam sa apropii acea voce sententioasa, grava si ludica totodata, de imaginea omului care se umfla in pene precum un cocos caruia i se contesta suprematia in poiata. Asta a fost prima mea impresie, nu o ascund. Avea loc nu mai stiu ce lansare de carte, in crasma de la Casa Pogor (impozantul lacas nu se deschisese inca), iar unul dintre vorbitori a rostit, printre altele, numele lui Gabriel Garcia Marquez. A urmat, in secunda doi, glasul metalic al poetului: "Cel mai prost scriitor din secolul XX! Un comunist imputit!". Rumoare in sala. Vorbitorul ramane blocat. Moderatorul asijderea. Se trece peste moment, dat fiind ca glasuise chiar "Magistrul". Vizibil afectat, acesta, de licoarea pe care o tot degusta blazat. Discursul vorbitorului a continuat ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Dupa cateva minute, l-a dus mintea sa pomeneasca din nou numele scriitorului columbian. A urmat, la fel de prompta, replica lui Ursachi: "Cel mai prost scriitor din secolul XX! Un comunist imputit!". Dupa care poetul s-a concentrat exclusiv asupra paharului di
