Cu un prieten vechi, in satul natal A deschis ochii in arta pe o cutie cu creioane colorate care costa cinci lei, a desenat cai in copilarie fara ca saracia sa-i permita sa viseze la mai mult. Copil fara prea mult noroc, a fost ucenic la un mester croitor din Ploiesti, apoi bucurestean angajat la un croitor caruia ii placea muzica... Nimic din toate acestea nu prevestea aparitia lui Gheorge Iacob in arta plastica romaneasca. Au venit anii '50, ani de institut, care, desi tulburi, amestecati, absurzi, i-au prilejuit intalnirea cu mari dascali ai invatamantului romanesc de belle-arte. De aici si pana la "nasterea" artistului nu a mai fost decat un pas.
Marota formalismului
Adevaratii mei dascali nu mi-au fost, de fapt, profesori. Afectiv vorbind, am inceput printr-o mare dragoste pentru Andreescu. De aceea si primele mele lucrari poarta amprenta marelui artist. In institut, desenul l-am facut cu Ressu, fara ca Ressu sa-mi fie profesor. Eu eram la clasa lui Octavian Angheluta, un pictor mediocru, lipsit de personalitate. Cum intrasem la institut ca sa invat cat mai mult si cat mai bine, voiam sa am, daca nu cei mai buni profesori, macar pe unii dintre cei mai buni. Angheluta fiind un mediocru, nu ma putea multumi. Au urmat mai multe neintelegeri intre noi, dintre care una foarte urata. Angheluta a intrat intr-una din zile in atelierul meu, insotit de un tip pe nume Kovalenko, personaj sinistru in epoca, omul care supraveghea toate institutiile de arta de la noi. De cum a intrat, i-au picat ochii pe lucrarea mea: "Formalism, formalism!" a inceput sa zbiere. Nu stia romaneste aproape deloc. Angheluta, in loc sa-mi ia apararea - oricum, niciodata nu-i permisesem sa aduca vreo critica lucrarilor mele (deh, poate ca si eu eram conflictual, obraznic... ) -, s-a apropiat de mine si atat a zis: "Te considera formalist, vezi? Esti formalist". M-a apuc
