Mereu pierdeam câte ceva, care dispărea definitiv, ca-n Triunghiul Bermudelor, prin încăperile pentru mine oceanice.
O Placă de pe blocul cu numărul 74 din strada Dionisie Lupu, face bilanţul scriitorilor care au locuit aici: Marin Preda, Dana Dumitriu, Ov. S. Crohmălniceanu, Catinca
Ralea şi alţi câţiva. În acest bloc interbelic, elegant, cu apartamente splendid împărţite, am făcut şi eu, timp de 7 ani, ceea ce în Occident se cheamă home sitting. Lucrurile s-au petrecut simplu. După 15 ani de Bucureşti, n-aveam încă o locuinţă a mea. Stăteam, prin bunăvoinţa unor prieteni, în apropiere de Piaţa Gemeni. Compania era plăcută, dar spaţiul un pic prea studenţesc şi, după vârsta de 30 de ani şi o revoluţie (câtă o fi fost), parcă nu-mi mai pria. Atunci am primit telefonul criticului Ov. S. Crohmălniceanu, care-mi propunea „o afacere“ reciproc avantajoasă. El urma să se mute la Berlin, din motive financiare, după cum mi-a explicat. Se temea că, în scurt timp, chiriile vor creşte nemăsurat, iar el nu va mai putea face faţă, cu banii din două pensii modeste, la spaţiul mai mult decât generos pe care îl ocupa împreună cu soţia lui. În Berlin putea fi ajutat de cumnaţii lui. Însă hotărârea nu era definitivă şi, deocamdată – era vorba de un an de zile – avea nevoie de cineva care să locuiască în casă şi să se ocupe de ea. Ştia că a lăsa un asemenea apartament nelocuit un an întreg e mai mult decât imprudent, în România. Iar Croh era prudenţa întruchipată.
Zis şi făcut. Într-o după-amiază din iarna lui 1992, i-am vizitat pe fostul meu profesor de la cenaclul Junimea şi pe soţia lui, ca să fac „le tour du propriétaire“ (vorba vine, pentru că nici ei, şi, cu atât mai puţin eu nu eram proprietari). Am urcat la etajul 2. Croh mi-a explicat că etajele 1 şi 2 sunt ideale: nu eşti nici la parter, să dea toţi buzna peste tine, să te simţi în stra
