Nu s-au gândit niciodată să-i ţină acasă, lângă ei, ca să le fie sprijin la bătrâneţe. Au vrut pentru cei cinci copii şansa unei educaţii complete. Au vrut ca măcar ei să-şi atingă visele: unul să fie medic, altul asistent social, altul pilot... Acum, cei doi părinţi nu mai au de unde scoate bani, deşi muncesc zi-lumină. La internat, al doilea copil a început să renunţe la unele mese de la cantină. Şi totuşi...De la o vreme, pentru că nu-i ajung banii, Leandru şi-a mai găsit un serviciu. În fiecare dimineaţă, de la ora 6.00, distribuie ziare în comuna sa, Calopăr - Dolj şi abia apoi pleacă la celălalt loc de muncă, la Organizaţia Utilizatorilor de Apă pentru Irigaţii (OUAI). „Vara, se lucrează zi-lumină. Uneori vin acasă şi la 11 noaptea, pentru că apar defecţiuni şi nu plecăm până nu rezolvăm problemele. Soţia mea, Mariana, lucrează şi ea, la Craiova. N-am fugit niciodată de muncă, nici înainte, când eram în Bucureşti, nici de când ne-am mutat aici, în 2003, pentru că nu-mi place să stau cu mâna întinsă. Dar acum nu ne mai ajung banii. Şi greul a început să se simtă de când Gabriela s-a înscris la Institutul de la Cernica şi trebuie să plătim internatul. Pur şi simplu nu mai avem de unde să scoatem...“. Un drum pietruit şi case înşirate pe o porţiune de câteva zeci de metri. Apoi, pustiu. Departe, o pancartă înfiptă într-o movilă de pământ: satul Panaghia, comuna Calopăr, Dolj. Nu se simte decât mirosul dimineţii. În pietrişul de ţară, caii îşi înfig copitele, mergând la trap. Într-una dintre căruţe, nişte bătrâne şi-au încleştat degetele pe obloanele laterale, încercând să-şi păstreze echilibrul în hurducăiala mijlocului de transport, privind curioase la străinii ce trec pe drum. După intrarea în sat, pe stânga, se lasă o cărare, cu urme de roţi. La capătul ei, o mână de case care se ridică una în faţa celeilalte. În lunile mai călduroase, de vară, când şcol