SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Ziarele nu mai publică epigrame. Sau poate că mai publică, dar n-am eu ochi pentru ele. Nu s-a trăit niciodată din munca de epigramist. E un mister aici.
În parte, mi l-a desluşit un epigramist foarte activ cândva, trecut de optzeci de ani, care tocmai îşi luase onorariul de la o revistă. Deci, se mai publică epigrame, am zis eu. Se mai publică, a făcut el într-o doară. Şi se mai plătesc?, am întrebat eu. Se mai plătesc, a răspuns el fără chef, semn că nu era subiectul său favorit de discuţie. Din aproape în aproape am aflat că nu ştiu care revistă la care colabora îi dădea cinci lei noi pe catren.
Câştigurile mici, de câţiva lei, nu pot fi socotite venituri. Sunt preţuri. Omul primea pe o epigramă preţul a jumătate de kil de parizer ieftin. Asta dacă te refereai la piaţa parizerului. Pe piaţa mezelurilor mai bune epigrama n-avea echivalenţe. O epigramă – o feliuţă de prosciuto.
Cu o epigramă însă cumperi şi cinci pâini. Sau un pachet de potroace pentru o ciorbă mare. Parcă intuindu-mi gândurile, bătrânul a spus: Nu-s bani mulţi, dar sunt în plus. Apoi, depinde ce cumperi cu ei. După o pauză scurtă, a adăugat: Şi de unde cumperi.
Oamenii cu bani au un univers personal al cumpărăturilor. Universul lor e marcat de dorinţi, de pofte, de inspiraţie, de nevoile reprezentării. Oamenii cu bani puţini şi de mai multe ori număraţi au şi ei un cerc în care se mişcă. Şi un calcul amănunţit al supravieţuirii. Preţurile pe care şi le pot permite îi trimit în magazinele şi la tarabele fără pretenţii. Epigramistul avea dreptate: depinde de unde şi ce cumperi cu cinci lei. Între cei cu venituri mici unii sunt mai buni la cumpărături. Epigramistul mi-a spus "depinde ce cumperi cu cinci lei" uşor condescendent, cu aerul că nu mai aveam ce conversa, că mai departe mergeam fiecare în lum
