După disponibilizările din 1996, localitatea minieră a sărăcit de la an la an.
Pe malul drept al Jiului de Vest se răsfiră, pe patru kilometri, un oraş înnegurat, unde oamenii au uitat să zâmbească, iar intrarea în localitate e străjuită de un cimitir. Pe scurt, oraşul-minier Petrila.
Iarna, când pornesc centralele termice de cartier, iar oamenii îşi fac focul în case, oraşul se întunecă de parcă ar intra în doliu. Nu o dată oamenii s-au plâns că se sufocă, că micuţii lor au boli de plămâni şi funinginea nu numai că le pătrunde în case, ci şi în gură şi în nas.
„Este foarte mare murdărie iarna din cauza fumului şi a funinginii. Nu poţi ieşi de două ori pe stradă cu o haină deschisă la culoare, că devine neagră. Iar rufele pe care le spăl, le usuc în casă“, povesteşte o femeie care locuieşte într-un cartier din apropierea minei.
Munţi de huilă şi blocuri-cutii de chibrituri
„Oraş mai prăpădit ca acesta nu există. Aici, sărăcia este la ea acasă, oamenii adună din gunoaie, iar de ani întregi numai promisiuni am auzit. După disponibilizările din 1996, oraşul ăsta a murit“, spune Petre Simon, pensionar.
În Petrila, totul pare sufocant. Strada îngustă şi plină mereu de gropi e flancată de o parte şi de alta de blocuri triste, construite în stilul cutiilor de chibrituri, iar mai departe apar munţii de huilă. Lumea e tristă, aproape nimeni nu mai zâmbeşte, iar dacă o face, e un zâmbet amar. Femeile nu au de lucru şi, în zilele însorite, merg pe stradă de mână cu cei mici ori stau în faţa blocului, printre maidanezi şi gunoaiele de la containerele din cartierul 8 Martie.
Blocurile-turn de garsoniere arată deplorabil: ieşirile spre ghena de gunoi nu sunt asigurate, iar liftul nu mai funcţionează deloc. În aceste cămăruţe obscure oamenii trăiesc doar din ajutorul social. „Asta este viaţa n
