Tragedia din Valea Jiului aduce iar mineritul în prim-planul atenţiei publice. Nimic nu pare că s-a schimbat fundamental acolo după scoaterea din joc a lui Miron Cozma. Acum câţiva ani, doar „regele huilei“ trăia ca un belfer, conducea un club de fotbal sponsorizat de sindicat şi teroriza adversarii cu bodyguarzii. Acum, trăieşte la marginea Capitalei şi urlă ore în şir la televizor despre cum se duce mineritul de-a dura fără el. Cozma era însă doar faţa spectaculoasă şi manelistică a unei realităţi care nu s-a schimbat prea mult: industria minieră de acolo este captivă intereselor sindicale, iar puternicul sindicat al minerilor a rămas o structură de esenţă mafiotă, care vrea să păstreze totul neschimbat. Cândva, prin 2003, am fost în Valea Jiului într-o încercare de a evalua potenţialul de conflict social de acolo. Cozma era deja la puşcărie, dar urmaşii săi la conducerea sindicatului controlau totul. Atât conducerea Companiei Naţionale a Huilei, cât şi minerii simpli se temeau de ei. Directorul de atunci al Companiei ne-a primit în birou şi ne-a spus ceva de genul: Pe mine m-a trimis guvernul de la Bucureşti să restructurez Compania. Ăştia pe aici nici nu mă bagă în seamă. Dacă dau un ordin, ei sună la sindicat să vadă dacă e cazul să îl pună în aplicare. Toţi depind de sindicat. Absolut toţi. Chiar şi secretara mea. Uite, vreţi să vedeţi? Omul pune mâna pe telefon şi întreabă: Doamna Ani, dumneavoastră sunteţi membră a sindicatului? Da, sunteţi? Bine, mulţumesc. Se întoarce spre noi şi zice: O bănuiam că mă toarnă la ei. Peste doar vreo trei luni am citit în ziare că omul respectiv fusese zburat din funcţie şi în locul său venise un inginer vechi, din gaşca care condusese şi până atunci Compania. Acum aflăm din ziare că sindicatul minerilor susţine candidatura pentru parlament a directorului general al Companiei, Daniel Surulescu. Situaţia devine absurdă când af