Aşa cum observa presa americană, numele de cod ale familiilor prezidenţiale americane, dezvăluite de Agenţia de Comunicaţii din cadrul Casei Albe, sunt “poetice”. Cel puţin comparativ cu cele date de serviciile secrete atunci când “subiecţii” se implică în evenimente care nu trebuie să ajungă la cunoştinţa opiniei publice. Numele de cod inventate de serviciile secrete şi de cele de pază şi protecţie au intrat în uz de pe vremea când comunicaţiile nu puteau fi protejate, existând riscul unor intrări accidentale pe frecvenţa de comunicare.

Când se alege un nume de cod, acesta nu trebuie să se refere la nicio calitate sau defect al subiectului, nu trebuie să se facă în niciun fel legătura dintre persoana “codată” şi indicativ.

Atunci când familiile prezidenţiale participă la evenimente oficiale, serviciile secrete optează pentru indicative scurte, uşor de urmărit, altele pentru fiecare eveniment. Însă cele mai savuroase nume de cod se regăsesc în rapoartele declasificate despre relaţiile extraconjugale pe care le-au avut subiecţii.

„Liliacul” şi „Peştera” lui

Henry Kissinger scria cu mare înţelepciune că “puterea este cel mai tare afrodisiac”. În vremea când Edgar Hoover conducea cu abilitate FBI, cu siguranţă aşa era. Iar John Fitzgerald Kennedy a fost beneficiarul celor mai multe nume de cod folosite de FBI, CIA şi serviciul de pază şi protecţie.

În dosarul lui Marilyn Monroe întocmit de FBI există un amplu raport referitor la moartea actriţei la 5 august 1962. Faptele fuseseră relatate pe când Robert F. Kennedy, zis “Zâmbăreţul”, se implicase într-o aventură sexuală cu Marilyn Monroe, căreia, în timp, serviciile secrete i-au zis în nenumărate feluri: “”Lala”, “Balanţa”, “Sfârc”, ca să le numim pe cele mai cuminţi.

Pentru JFK, ea era “Peştera”. Robert a cunoscut-o pentru prima dată î