Într-o şcoală specială din Craiova învaţă câţiva copii deosebiţi. Deosebiţi nu pentru deficienţa lor, ci pentru talentele cu care soarta i-a hărăzit la naştere, pentru a compensa pierderea.

Vuiet la etaj, pe scări şi jos, în holul clădirii. Un zgomot surd, de picioare bătând duşumelele, de uşi trântite în fugă şi de vânzoleală de haine. Ai crede că o ceată de voinici s-a abătut asupra căminului, vrând cu tot dinadinsul să-l cutremure din temelii. Dacă iscodeşti însă mai cu luare-aminte, descoperi că situaţia nu este chiar atât de înfricoşătoare. O mână de copii de 14-15 ani, veseli nevoie mare, sunt adevăraţii „vinovaţi“. Iar zgomotele nu sunt altceva decât pregătirile febrile pentru cele mai plăcute două ore din zi: acelea de antrenament la fotbal, tenis de masă, atletism sau şah.

Pe culoarul de la etaj, uşile dormitoarelor stau larg deschise. Dincolo de fiecare, zece paturi sunt aliniate de-a lungul pereţilor şi atât de curate, încât ar face cinste oricărui dormitor de cazarmă. Atenţi să nu lase nici măcar o cută în urma lor, băieţii netezesc în fugă cuverturile, aşază frumos colţurile, adună trei scame rătăcite. Apoi deschid rapid dulapurile - tot zece - şi, după ce smulg de la locurile lor treningurile şi pantofii de sport, parcurg cu ochii fiecare colţişor, să fie siguri că ordinea desăvârşită nu a fost cumva deranjată. În cele din urmă trântesc uşile cu zgomot voios şi o rup la fugă pe culoar. De aici, înmulţiţi cu grupurile care părăsesc celelalte dormitoare, băieţii atacă nemilos scările, sărind din două-n două trepte. Din când în când, se uită unul la altul şi „vorbesc“, pe rând sau toţi deodată, mişcând cu repeziciune degetele. Cu zâmbetul întipărit pe buzele nemişcate se contrazic, îşi iau unul altuia „vorba“, lovindu-se uşor pe umăr atunci când vor să se facă atenţi. Ajung în cele din urmă la parter, din câteva salturi, în curte, şi apoi