In fine, lumea a cam inceput sa inteleaga, pana si la varf, ca povestea asta cu criza – reala in lumea avansata in materie de tehnologii financiare – la noi nu prea se potriveste. Nu ma refer aici la afirmatiile lui Traian Basescu, dupa care anumite concedieri, neplacute, desigur, nu trebuie confundate cu o criza dramatica si nimicitoare. Vreau sa spun doar ca intelesul cuvantului in cauza trebuie priceput mai adecvat, in intrebuintarea lui romaneasca. S-ar zice ca principala criza e a sforarilor, exersati in manarii fara limite.
Primii care au incasat-o au fost politicienii, obisnuiti sa colecteze la centru banutii cetatenesti, prin impozite, dar confruntati cu evidenta ca, dupa atatea mite electorale, dupa cheltuielile lor nesabuite, banii publici risca sa se mai termine; sau, mai rau, ca transele urmatoare sa nici nu vina in timp util. Reactia a fost tarzie, partiala, modesta, dar binevenita.
Primul ei semn e reducerea cu 5% a impozitului copiilor cuminti, adica a celor care platesc perfect disciplinati si incolonati taxele. Nu e rau, insa nu trebuie vazut in aceasta masura un alt semn decat cel de criza a politicianismului insusi. Cativa insi mai lucizi dintre posesorii de imunitate parlamentara au priceput ca ratarea acestui moment electoral care coincide cu anumite megacutremure economice manifestate la nivel global poate aduce costuri viitoare mai mari. Prin urmare, baietii au preferat sa mai lase un pic de la ei, sa slabeasca zabala, semn de magnanimitate, cica, la adresa votantului, a poporului, a omului de rand.
Una peste alta, si daca am, si daca n-am dreptate cu interpretarea mea – recunosc, lipsita de menajamente la adresa protagonistilor scenei politice –, ramane fapta ca atare. Cine plateste in timp util scapa cu 5% mai ieftin. Pai, oricum am privi-o, asta e inlesnire fiscala, nu inasprire.
@N_
