Oraşul în care ne ducem viaţa de fiecare zi a devenit un mediu inconfortabil, agresiv. Cum ieşi din casă, te izbesc claxoanele maşinilor înţepenite pe străzi, muzici zănatice care îţi fac ferfeniţă urechile şi creierul, înjurături devenite automatisme de limbaj. Vizual, lucrurile nu stau mai bine. La tot pasul, cearceafuri de cîteva etaje atîrnă asupra trecătorului făpturi gigantice, fie publicitare - mai ales feminine, îmbrăcate lejer, care te îmbie cu vreun şampon, un voiaj, o prăjitură sau cu farmecele lor ca antidot împotriva fumatului -, fie electorale, acestea de ambe sexe şi bine îmbrăcate, care, cu argumente lejere, se oferă să te reprezinte în Parlament. Dar nici acasă nu eşti ferit de agresiune. Deschizi televizorul şi abia poţi face deosebire între un jurnal de ştiri şi unul de fapte diverse: cataclisme, atentate, violuri, crime, scandaluri, din această materie televizuală pare făcut universul nostru. Filmele împroaşcă pumni, bombe, sînge, urlete neomeneşti, zdrangăt de maşini terestre şi extraterestre... Fundamentalismele religioase îşi aduc şi ele partea lor în spectacolul de violenţă al lumii noastre.
După 11 septembrie 2001, s-a socotit că atentatorii s-au inspirat din filmele hollywoodiene care pun în scenă catastrofe de sfîrşit de lume. Administratorii americani ai imaginii de film şi de televiziune au hotărît să cenzureze violenţa, presupus contagioasă, a producţiilor lor. Dar ce caracterizează, mai precis, o imagine instigatoare la violenţă? În fond, acelaşi conţinut poate îndrepta, într-o imagine, spre compasiune, iar într-o alta, asemănătoare, spre cruzime. Imagini ale Patimilor lui Iisus au putut inspira o universală iubire de oameni, dar şi cruciade sau teroare inchizitorială. Ce face ca o imagine să devină "ucigătoare", potrivit titlului unui eseu de Marie José Mondzain (Lâimage peut-elle tuer?, Paris, Bayard, 2002)? Ce face ca o
