Criza a sosit în România săptămîna trecută. Dintr-odată. Pînă miercuri se discuta despre subiectele uzuale: creşterea lefurilor profesorilor, posibila mărire a altor salarii, ce coaliţii ar putea fi la guvernare, cine ar putea fi prim-ministru, cînd, deodată, ca toamna din poezia lui Topîrceanu, a venit criza economică. La Piteşti, Dacia îşi întrerupe producţia pentru aproape trei săptămîni, o uzină siderurgică din Hunedoara închide porţile pentru două luni (fabrica nu mai fusese închisă din 1930, de la precedenta criză economică), Oltchim concediază, industria de construcţii - cel mai mare angajator naţional - începe să renunţe la oameni ş.a.m.d. Puzderie de titluri panicarde în ziare, hărţi cu zonele cele mai afectate de concedieri, discuţii despre şomaj, inflaţie, recesiune.

Întrebare: unde am fost pînă acum? Despre posibilitatea (şi chiar probabilitatea) apariţiei unei crize mondiale se vorbeşte de peste un an, de cînd am aflat de scandalul împrumuturilor imobiliare în SUA. Primele semne ale crizei în Europa au apărut acum şase luni. Primele indicii că nu este vorba numai de o criză financiară, ci şi de una economică severă, în urmă cu două. În acest timp, în România se discuta cu voioşie despre creştere economică record, Guvernul aproba măriri de salarii iar partidele politice supralicitau şi votau majorarea lefurilor profesorilor, într-o unanimitate vecină cu inconştienţa. Campania electorală e plină de promisiuni de prosperitate, de pe afişe candidaţii surîd şi oferă salarii mărite, promit protecţie socială pentru cei nevoiaşi şi nu numai, anunţă bunăstare colectivă. Mai lucid (dar cam tîrziu, după ce el a fost cel care a dat drumul la sarabanda creşterilor salariale din sectorul public), premierul Tăriceanu a comparat situaţia din România cu orchestra de pe "Titanic", care continua să cînte, deşi vasul se scufunda. Declaraţia lui a fost trecută atu