Editura Rao a publicat o carte mai puţin obişnuită a lui Umberto Eco, intitulată Memoria vegetală şi alte scrieri despre bibliofilie (în traducerea impecabilă a Anamariei Gebăilă, care semnează şi notele - precise şi foarte utile). Se ştie că Eco este un bibliofil pasionat şi excepţional de competent. Cartea cuprinde conferinţe, prefeţe la cărţi apărute în tiraje confidenţiale, articole şi cîteva "fantezii" cuceritoare prin imaginaţie şi umor. Eseul care dă titlul volumului vorbeşte despre cărţi şi lectură, reluînd idei cunoscute din alte texte. Eco face elogiul memoriei (dar al memoriei selective) şi distinge patru ipostaze, determinate istoric: memoria bătrînilor, memoria minerală (semnele înscrise pe tăbliţe de argilă sau pe pietre), memoria vegetală (papirusul, hîrtia) pentru ca prin calculatoare să revenim, într-un fel, la memoria minerală (materia primă este siliciul). Memoria vegetală serveşte şi drept catalizator, stimulează, prin intermediul cărţilor, memoria noastră personală. Abundenţa de cărţi de pe piaţă ne pune în faţă problema alegerii, iar selecţia se învaţă, necesită o educaţie specifică. Bibliofilii adaugă la toate acestea şi cultul cărţii ca obiect fizic. Există, bineînţeles, şi duşmani ai cărţii: hîrtia acidă folosită începînd cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea (cărţile se vor transforma în pulbere), regimurile totalitare care distrug cărţile, precum şi maniacii care le ascund şi le ţin numai pentru ei.

Pentru bibliofili, pasiunea pentru cartea-obiect se însoţeşte cu interesul pentru povestea ei (mai ales cînd cărţile sînt adnotate sau au pagini lipsă ori alte defecte ce îndeamnă la reverie). Bibliomanul, în schimb, e un egoist ce păstrează cartea doar pentru voluptăţile lui solitare. Bibliomanul se mai distinge şi prin faptul că are obiceiul de a fura cărţi sau de a decupa ilustraţii preţioase pe care le înrămează şi le agaţă, m