Departe de a fi cel mai bun Saramago (ceea ce, desigur, nu-i principalul defect), Eseul despre luciditate se bazează pe o situaţie de o actualitate care, pagină cu pagină, îţi frige degetele. Într-o ţară nenumită, democratică pînă într-acolo încît în Constituţia ei se prevede dreptul de a vota alb, adică de a nu vota cu nici unul dintre candidaţii partidelor de dreapta, de stînga şi de centru, se întîmplă, în alegerile din Capitala ei, un eveniment fără precedent: dreapta obţine 13%, centrul 9%, stînga 2,50%, abţinerile şi voturile nule sînt extrem de puţine, dar votul alb - votul care-i refuză pe toţi politicienii! - e de peste 70%.

Partidele, Guvernul, Preşedinţia sînt descumpănite, apoi stupefiate, apoi panicate, ajungînd repede la ideea groaznică a unei evidente operaţiuni duşmănoase prin manipularea abuzivă a unui drept perfect constituţional. "În cantităţi excesive - cum se exprimă antologic naratorul impasibil în ironia sa - votul alb pune sistemul democratic într-o situaţie pe care nu ar fi exagerat s-o numim mortală." După ce trece - fără mare succes - la cercetări minuţioase pentru a descoperi cine a organizat acest "puci legal", după ce, în isteria generală, cuvîntul "alb" devine obscen şi de nerostit, Guvernul şi toate instituţiile sale părăsesc Capitala, instituind o stare de asediu pentru a-i izola pe toţi cei care au produs "o calamitate nemaivăzută în lunga şi totdeauna laborioasa istorie a popoarelor cunoscute".

Momentul de vîrf al acestui eseu-parabolă este discursul televizat al preşedintelui ţării către aşa-numiţii albicioşi, din care citez fără să-mi permit sublinieri împovărătoare, lăsîndu-l să se mişte liber în sarcasmul său devastator.

"Vă vorbesc cu inima deschisă, vă vorbesc zdrobit de durerea unei îndepărtări de neînţeles ca un tată abandonat de fiii săi pe care i-a iubit atît, pierduţi, dezorientaţi, şi ei, şi eu, în