● Adela Greceanu, Mireasa cu şosete roşii, Editura Polirom, 2008.
Mărturisesc că am o slăbiciune şi un interes crescut pentru proza fetelor. Romanele şi povestirile lor, adesea cu interesante inflexiuni lirice, au o abordare mai sofisticată şi un amestec de candoare şi dramatism inaccesibile băieţilor. Cred că şi la capitolul autenticitate sînt mai convingătoare. Asta nu înseamnă că scriu toate la fel. Sînt distanţe mari, deopotrivă tematice şi valorice, între, de pildă, porno-ghidurile orientale ale Claudiei Golea şi estetismul romanesc cu schimbări de registre stilistice al Arei Şeptilici (Dublul, un roman), între feminismul camp al Ştefaniei Mihalache (Est-falia), realismul de mediu din povestirile Veronicăi A. Cara (Baba Lina) şi biografismul alternativ al Anei Maria Sandu (Fata din casa-vagon). Apoi, e interesant de urmărit cum vor evolua controversatele Ioana Baetica şi Cecilia Ştefănescu, dacă va confirma, vorba clişeului, Ioana Bradea sau cît de departe va merge cu instrumentele prozei Ioana Nicolaie.
Adela Greceanu este o poetă recent convertită la proză, dar această schimbare de gen este doar aparentă; atît Domnişoara Cvasi (2001), cît şi Înţelegerea drept în inimă (2004) fiind două plachete la limita dintre lirism şi prozaic. Această relativă indeterminare de limbaj este, de altfel, şi trăsătura stilistică a cărţii de faţă, a cărei primă parte este un mixaj de oralitate şi secvenţe lirice, partea secundă fiind o naraţiune la persoana întîi.
În prima jumătate a romanului avem, aşadar, o lungă conversaţie între cinci femei: naşa Lena, verişoara Pulheria, mătuşa Zizi şi tanti Sofica îi împletesc părul miresei cu şosete roşii în chiar noaptea de dinaintea nunţii. Cinci personaje, cinci personalităţi. Cu excepţia naşei Lena - femeie dintr-o bucată, trecută prin viaţă, voce a înţelepciunii de pension repetînd obsesiv adverbul "normal" -, c
