Cercetări recente au pus în evidenţă câteva paradoxuri româneşti. Astfel, în zdrobitoarea lor majoritate, românii resimt lipsa autorităţii, a liderilor.

România este văzută ca un sat fără câini pe care îl bântuie hoţii. Amatori de protecţie statală şi atraşi de autoritar-paternalism, românii îşi caută febril conducătorul. Fără biciul acestuia sunt demobilizaţi şi debusolaţi. Pe de altă parte însă, românii au o neîncredere totală în elite şi o repulsie funciară faţă de conducători. Dimensiunea egalitaristă a profilului lor îşi spune cuvântul. Oricine apare în postură de lider este contestat. Oricine iese în faţă şi cere puterea politică îşi pierde popularitatea şi credibilitatea. Prin definiţie, conducătorul este văzut ca egoist, corupt, lacom, leneş şi mincinos.

Românii nu au încredere nici în instituţii. Parlamentul, Guvernul, Justiţia, Poliţia, Primăriile, ministerele etc. sunt privite, în cel mai bun caz, cu suspiciune atunci când nu sunt tratate cu dispreţ sau chiar cu ură. Un sondaj de opinie arată că legislativul este perceput a fi vârful corupţiei. Cum poate fi în ansamblul ei coruptă o instituţie aleasă care adoptă prin proceduri la vedere decizii eminamente colective şi cu caracter general? Parlamentari corupţi, evident, există. Ar trebui însă ca majoritatea lor să fie coruptă – şi nu oricum, ci urmărind interese nelegitime compatibile, căci altminteri actele de corupţie se neutralizează reciproc – pentru a se vorbi despre un Parlament corupt. Dacă instituţiile sunt dispreţuite, în schimb funcţiile individuale care le compun sunt apreciate.

Românii au încredere în funcţii, respective în capacitatea miraculoasă a acestora de a transforma un personaj derizoriu într-unul respectabil. Parlamentul este rău, dar funcţia de parlamentar este râvnită. Gradul de apreciere favorabilă a unei persoane creşte atunci când ea ocupă o funcţie public