Criza economică a dat un brînci şi a scos din inerţie organismele de decizie internaţionale: preşedinţi şi prim-miniştri din ţările bogate, dar şi din cele care se pregătesc să devină bogate, lideri ai politicii mondiale, dar şi şefi de stat fără pretenţii la asemenea roluri s-au adunat la sfîrşitul săptămînii trecute (în timp ce Bursele erau închise) la Washington, pentru a adopta soluţii comune în faţa catastrofei economice. Ţările reprezentate la Washington în week-end-ul trecut reprezintă 90% din produsul intern brut mondial. S-a vorbit despre un al doilea Bretton Woods, localitatea unde, în 1944, s-au stabilit regulile sistemului finanţelor globale înfiinţîndu-se Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional. Ca întotdeauna, vorbele o iau înaintea faptelor: Bretton Woods a fost pregătit timp de doi ani de miniştri de Finanţe şi construcţia tehnică elaborată atunci nu poate fi înlocuită de discursurile ţinute timp de două zile în perspectiva falimentului. Aşa cum se temea revista The Economist, "vor fi greu de evitat platitudinile şi ipocrizia". Totuşi, întîlnirea este considerată importantă, nu atît prin deciziile luate, cît prin discuţia lucidă asupra efectelor globalizării, fenomen inevitabil, dar spre deosebire de tsunami, posibil de reglementat. Nu s-a putut elabora un set de măsuri fiscale coordonate, dar s-a promis că nu se vor adopta măsuri de restricţionare a comerţului şi investiţiilor externe. S-au mai promis şi contribuţii în plus la FMI, care şi-a asumat sarcina de a salva finanţele unor ţări în criză: într-o licitaţie a generozităţii, Japonia a promis 100 de miliarde de dolari.

În perspectiva adîncirii crizei şi a efectelor ei imprevizibile, fiecare ţară e tentată să ia propriile decizii, în interesul propriilor cetăţeni (sau al unora dintre cetăţeni, cei mai cu influenţă), fără să ţină seama de efectele asupra partenerilor pe care pînă