În perioada martie-aprilie 2008, GfK Custom Research a realizat un studiu internaţional conform căruia Serviciul Pompieri a înregistrat, în rîndul populaţiei, o rată de încredere de 94%, fiind urmat de Forţele armate (90%), Serviciul poştal (89%) şi profesori (85%). Cum era de aşteptat, surclasînd cu mult încrederea în Biserică, în Serviciile medicale sau în politicieni, "mirările" şi filozofiile menite să explice un asemenea rezultat au început să curgă gîrlă. Cum a fost posibil aşa ceva? Foarte simplu - cînd un incendiu, de exemplu, riscă să-ţi facă scrum întreaga viaţă, le ceri ajutorul celor care, dincolo de teorii şi vorbe frumoase, ştii sigur că vor interveni pentru tine. Indiferent de situaţie. Îmi place imaginea pompierului din filmele americane sau din jurnalele de ştiri, dar am fost curioasă să aflu cum sînt ei în realitate. Ce fac de-a lungul unei ture, cum sînt dotaţi, cum se organizează şi, mai ales, cum rezistă unei profesii care, aşa cum se va vedea, nu este deloc la fel de plăcută ca cea de vedetă de film.
Un cod special de comunicare
Am ajuns la Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă "Dealul Spirii" al Municipiului Bucureşti (ISUMB) dimineaţa devreme. Cum era de aşteptat, toată lumea a legitimat pe toată lumea şi, după ce prezentările "oficiale" au fost făcute, am fost condusă în biroul de informaţii şi relaţii cu presa. O cameră mică, cu două televizoare, plină de staţii, poze, casete şi aparate video, în care, atent supervizată de dl Cătălin Eftene, locotenent colonel, şeful biroului de informaţii şi relaţii cu presa, a început tura "de foc". O echipă de intervenţie, îmi spune dl Eftene, este formată din şase membri - şoferul autospecialei, un comandant de gardă care conduce operaţiunile şi servanţii. Echipa şi comunicarea între membrii acesteia sînt extrem de importante - în timpul unei intervenţii, din momentul în care autospec
