• Pustia, acel misterios loc unde mintea isi ridica fantasme care cresc pana la asfixierea creierului este, totodata, si pergamentul pe care anahoretii isi tes sufletul, oferindu-l nealterat divinitatii • Acest tinut al contrariilor, al unei lupte necontenite, isi deschide ranile pentru a pastra curata cugetarea
Cu sufletele, visele, asteptarile bandajate de griul blocurilor, in lumea asemenea unui trepadus care nu se mai satura sa se piarda de sine intr-o ura fata de ceea ce ar trebui sa fie o identitate spirituala, nationala si un dialog confesional, se crapa o viziune meschina si o mocirla din care uriasi de lut vorbesc despre dainuire, proiecte, sens.
Amestecul unor lumi totalmente diferite, una care isi face culcus langa buncarele de gunoaie, pe gurile caldute de canal, alaturi de caini sau a acelor batrani care isi duc ultimii ani de viata prin trenuri, cu cuponul de pensie in buzunarele jerpelite, cautand pe cineva sa-l duca la destinatie mai ieftin, reusind astfel sa cumpere o paine si pentru batrana sa si o alta lume nestingherita de imaginea terifianta a celor dintai, imbracata in iluziile unei vieti care nu se va sfarsi din tropaitul obsedant al tocurilor si dintilor. Lasati in urma ori stersi asemenea unei demonstratii gresite de pe tabla de clasa, se dezvaluie un Pustiu tamaduitor, o institutie a Pustiului, cum scria Jean Bremond in volumul «Parintii pustiei». Acolo unde cerurile tac, iar pamantul asculta mut de uimire pasii vesnicului pelerin, calugarul isi duce pe mai departe legamantul. Pustia, acel misterios loc unde mintea isi ridica fantasme care cresc pana la asfixierea creierului este, totodata, si pergamentul pe care anahoretii isi tes sufletul, oferindu-l nealterat divinitatii. Acest tinut al contrariilor, al unei lupte necontenite, isi deschide ranile pentru a pastra curata cugetarea.
@
