Deşi ar mai fi câteva zile de campanie, putem trage linie. Concluziile şi, poate, învăţămintele acestei prime campanii pe sistem uninominal ar fi, în opinia mea, următoarele: 1. La nivel naţional, din perspectiva evoluţiei în timp, campania a fost ruptă în două. În prima parte, discursul partidelor a fost dominat de promisiuni populiste. Fără diferenţe care să permită o alegere cât de cât raţională, programele electorale ale celor trei partide care contează - PSD, PD-L şi PNL - au fost împănate de „sute de kilometri de autostradă“, salarii şi pensii de câteva ori mai mari, stadioane, spitale, locuri de muncă, totul pe principiul „care dă mai mult“. În a doua parte, deşi cu o întârziere nepermisă, toţi au început să vorbească despre criză şi despre ce vor face ei s-o combată. Această ruptură a creat impresia unei şi mai mari inadecvări la realitate a clasei politice. E greu de înţeles pentru aproape oricine cum poţi să promiţi lucruri care presupun cheltuieli uriaşe din bugetul ţării, ca apoi, la scurt timp, să vorbeşti despre cum va trebui salvată ţara de la dezastru. 2. În teren însă, lucrurile au fost mai simple. Toată lumea a promis ce le-a plăcut alegătorilor, majorităţii lor, să audă. Indiferent de culoarea politică, aproape toţi candidaţii s-au transformat în „viitori primari“, oameni care rezolvă „problemele de pe strada ta, din cartierul tău“. O cacofonie perfectă. Rezultatul? 3. În mod clar, actorul dominant al campaniei n-a fost „vedeta de showbiz, fotbalistul sau manelistul“, cum se temeau mulţi, ci politicianul cu notorietate şi experienţă. Dar nu în sensul în care ar fi existat şi o competiţie reală între aceştia. Dimpotrivă. Politicienii-lideri şi-au asigurat fiecare teritoriul său, trasarea colegiilor fiind esenţială. Aşa stând lucrurile, campania a fost, în mare, o formalitate, ca şi cum toată lumea ar şti rezultatul dinainte. Şi în mare parte chiar