Celor care, eventual, au uitat le reamintesc că, de vreo cinci ani buni, a început să se audă des – prea des, spun unii – prin presa românească despre reviste ISI. E vorba despre o listă de reviste ştiinţifice, organizată pe domenii (inclusiv ştiinţe umane), considerate relevante pentru producţia ştiinţifică de calitate. Discuţia despre cine şi cum certifică acea calitate este una interminabilă şi, evident, fără şanse să fie vreodată tranşată cu acordul tuturor. Să spun numai că, la capitolul „calitate“, pe lîngă durata de viaţă a articolelor măsurată prin numărul de citări în alte reviste, a componenţei internaţionale a comitetului editorial, intră şi apariţia regulată, existenţa unui site internet. Fapt este că, lăsînd la o parte unele excepţii, ierarhia propusă de listele respective cam respectă ierarhiile informale pe care fiecare cercetător dintr-un domeniu anume le cunoaşte. Există în comunitatea ştiinţifică un curent larg de opinie care consideră că numai articolele publicate în asemenea reviste ar trebui să fie relevante atunci cînd se judecă producţia ştiinţifică a unui cercetător sau a unei instituţii. Există şi un curent contrar, care respinge orice ierarhizări cantitative şi care cere ca evaluarea să se facă strict „la obiect“, citind, adică, ce a scris cercetătorul în cauză. Cum în ţări ca România sau Turcia, de exemplu, corupţia la nivel academic era (şi cam este) foarte mare, fiind greu de găsit comisiile acelea perfect oneste care citesc atent şi judecă în consecinţă, am fost mulţi cei care am militat pentru introducerea acestui criteriu, al publicaţiilor în reviste ISI, drept unul de descurajare, oarecum obiectiv. Să nu se poată, adică, promova la conferenţiar sau profesor (respectiv, cercetător ştiinţific II şi I) fără un număr minim de asemenea publicaţii. Au fost discuţii în contradictoriu, reprezentanţii umanioarelor n-au acceptat – în un