De mai bine de o lună „cazul Kundera“ e întors pe toate feţele. Dincolo de interpretări, dincolo de gesturi de solidaritate – impresionante atunci cînd cei care le fac sînt mari scriitori ai lumii –, dincolo de reacţia (sau, mai bine spus, lipsa de reacţie) a lui Kundera însuşi, rămîn cîteva fapte: un document din anii ’50, descoperit în arhivele poliţiei cehoslovace, în care apare numele lui Milan Kundera, absenţa altor probe care să confirme autenticitatea documentului, un articol publicat în revista cehă Respekt – revistă serioasă şi cu credibilitate în mediul academic, condusă de Martin M. Simecka, fiul filozofului disident Milan Simecka –, în care Kundera este acuzat că, prin denunţul său, a distrus viaţa a cel puţin trei oameni: Miroslav Dvoracek, condamnat la mulţi ani de închisoare, Iva Militka, fosta lui prietenă, suspectată că l-a denunţat, şi soţul acesteia, Miroslav Dlask, suspectat, la rîndul lui, din acelaşi motiv. Rămîn cîteva fapte, cîteva poveşti de viaţă şi multe, foarte multe întrebări despre cum a fost posibil un regim care a reuşit, printr-un mecanism al terorii extrem de bine pus la punct de-a lungul mai multor decenii, să şteargă graniţele între adevăr şi minciună, să rescrie istoria şi să creeze „omul nou“ – decerebrat, lipsit de personalitate, simplu instrument de rezonanţă al puterii politice. Cînd există posibilitatea ca documentele aflate în arhivele fostelor state comuniste să fi fost sistematic contrafăcute sau, mult mai frecvent, descompletate, întrebarea pe care eşti nevoit să ţi-o pui este, inevitabil, cît adevăr poţi afla în arhive şi cum ai putea reconstrui şi înţelege trecutul. Iar cînd umbrele acestuia încă acoperă şi influenţează prezentul, cînd oamenii de ieri, iremediabil compromişi sau deformaţi mental de îndelungata vieţuire în imediata apropiere a instituţiilor regimului comunist, sînt păstrătorii şi gestionarii arhi