Un documentar despre Maradona care incepe cu un citat din Baudelaire? Si nu e totul. Freud, Jung si Jorge Luis Borges isi aduc si ei aportul (sic) la aceasta oda inchinata de Emir Kusturica „Dumnezeului fotbalului”. Kusturica nu se uita pe sine, desi sustine soclul lui Maradona cu propriile palme. Indiciu: e si el in titlu. „God is the only being who, in order to reign, doesn’t even need to exist” – scria Baudelaire, fara sa viseze ca, peste timp, cuvintele lui vor fi atasate unui mare fotbalist. Care fotbalist va fi comparat nu doar cu Dumnezeu, dar si cu Ghilgames sau cu un martian (de catre fratele sau). Tonul acestui documentar realizat de Emir Kusturica in decursul a doi ani este evident, asadar, inca de la inceput. Cineastul sarb pare sa adopte pozitia vasalului fata de rege. Vasal care isi asteapta stapanul in fata resedintei acestuia („ca un paparazzo”, spune cineastul), nestiind daca il va baga in seama cand va iesi, si care se simte obligat pentru atentia care i se acorda sa inmulteasca numarul epitetelor. Filmul se deschide cu un fragment dintr-un concert al trupei cineastului, No Smoking (care canta din nou la Bucuresti pe 10 decembrie). Pe scena, Kusturica e numit „Maradona al filmului”. N-am auzit pana acum si reciproca. Filmul este, cu toate acestea, agreabil. Sunt cateva momente, neregizate, care dau sare si piper, printre care reactiile fotbalistului fata de trecatorii din Belgrad. Sunt si alte momente despre care nu stii daca te amuza sau te sperie – cum sunt secventele de la intalnirile Bisericii Maradoniene cand se canta „Ave Maria” si fete danseaza pe bar. Cine vrea sa intre in aceasta biserica trebuie sa invete sa marcheze cu mana. Biserica face si cununii – pe stadion, in timp ce se recita un „Tatal nostru” adaptat, care frizeaza blasfemia. Inutil sa mai spunem ca adeptii trebuie sa poarte tricoul cu numarul 10. Kusturica face cat poate ca uni