Ne-am dus, de Thanksgiving-ul trecut, să-i facem o vizită doamnei E. şi soţului ei, într-o suburbie din nordul D.C.-ului, cu lume de mare ţinută. Amfitrioana insistase încă din vară să fim prezenţi la această celebrare a anului de graţie 1621, cînd pelerinii sosiţi din vechea Europă mulţumiseră cerului (şi indigenilor, care îi învăţaseră să cultive o plantă stranie, numită porumb) pentru prima recoltă pe Pămîntul Făgăduinţei. N-am vrut să mergem cu mîna goală. Ne-am înarmat cu pinot noir-ul şi cu crizantemele de rigoare, dar am întrebat gazda, prudenţi, şi despre obiceiul locului. Şi am aflat că, dacă insistăm şi ţinem cu tot dinadinsul (nu că am fi ţinut), putem să contribuim la masa festivă cu… salata. Cetăţeni ai lumii moderne, globalizate, conştienţi de riscurile consumului diferitelor foi de salată asupra persoanelor cu fobii şi intoleranţe, am investigat chestiunea prin două-trei întrebări suplimentare şi, aflînd cu surprindere că avem mînă liberă, am dat fuga la supermarket, unde am umplut un coş cu Lettuce, Iceberg şi Romaine (frunze cu nume exotice, carevasăzică), plus trei feluri de dressing şi două sorturi de oţet balsamic. Gazda insistase asupra pregătirii finale a bucatelor la faţa locului, pentru crearea unei atmosfere demne de o serbare cîmpenească (ţinută la timp de seară, în spatele uşilor duble, altminteri închise; era un frig şi o ceaţă afară…), aşa că am pus materiile prime descrise mai sus în două recipiente de plastic încăpătoare şi le-am dus în portbagaj, alături de dulciurile pregătite pentru copiii cuplului organizator. Ne-am parfumat a-ntîia, nevastă-mea s-a urcat pe cizmele ei înalte (abia primite cadou de la subsemnatul), m-am asigurat că ochelarii de călătorie, în tocul extraplat, sînt unde trebuie, în buzunarul de la piept al sacoului – în caz că am nevoie să admir vreo ediţie rară în biblioteca vilei sau să triez diferitele sortu