Pe cînd Steaua îşi căra anchiloza la Munchen, la Florenţa se săvîrşea un miracol

Bayern - Steaua a demonstrat sever care e diferenţa între performanţă şi subdezvoltare. Lecţia e mai puţin instructivă la capitolul Bayern: o superechipă propulsată de suprangajament fizic şi moral. Perfecţiunea se comentează singură. Cine vrea să admire standardul Bayern n-are decît să urmărească viitorul meci al acestei echipe pe care multă lume începe prin a o detesta şi sfîrşeşte prin a o respecta. Capitolul Steaua e incomparabil mai comentabil, pentru că mizeria se lasă descrisă amănunţit. Diferenţa umană şi sportivă a fost enormă. Steaua a adus la Munchen exemplarul complet al enciclopediei limitelor, în traducere românească. O echipă fără participare atletică, slujită de un lot uriaş în presa locală şi mărunt în arena reală, pregătită de cel mai nou antrenor temporar din rezerva de cadre Becali. Nu mai e loc de patriotism în faţa acestei lecţii de subperformanţă: a ţine cu Steaua pentru că e Steaua sau pentru că e o echipă românească e tot o subperformanţă.

Cel mai important lucru al serii în care Steaua şi-a tîrît anchiloza la Munchen a avut loc în altă parte şi ţine de cealaltă parte a jocului de fotbal: de miraculos. Juninho Pernambucano a reapărut pe un teren de fotbal, la Florenţa, cu silueta lui de grămătic îndesat şi a lovit migea după reguli necunoscute printre noi, aici şi acum. Juninho face asta în mod repetat şi din ce în ce mai sigur, cu o măiestrie care a transformat miracolul în rutină. Cele două bare de la Florenţa au avut ceva misterios şi nedrept faţă de cursul normal al fotbalului pe care îl cunoaştem, atît cît ne duc bocancul şi capul. Am mai văzut lovituri libere fatale, n-am mai văzut catapulte racordate la mecanisme de ceasornic. În mingile lovite de Juninho zboară ceva magic şi misterios, o energie necunoscută, care ascultă probabil de parano