Dupa cum stiu toti aceia care se ocupa mai indeaproape de teatru, cei mai multi regizori (buni) au ajuns, in ziua de azi, sa fuga de Bucuresti ca dracul de tamaie. Daca ii atrage si-i retine prin numarul mare de actori foarte talentati sau foarte cunoscuti (sau, cateodata, ambele) cu care pot alcatui distributii ideale sau prin dotarile tehnice superioare (in principiu) ale scenelor, Capitala ii sperie si-i respinge, in acelasi timp, prin ritmul si regimul de lucru impus - culmea! - exact de aceste doua categorii de avantaje. Nu este vorba despre faptul ca respectivul ritm ar fi prea "strans" si respectivul regim, prea intens, ci despre faptul ca, in mod paradoxal, acestea sunt, dimpotriva, enervant de relaxate. Cum vine asta? Foarte simplu: actorii bucuresteni au ajuns sa fie, in proportie de masa, disponibili pentru teatru numai in timpul pe care li-l lasa liber reclamele, serialele si, in cele din urma, filmele. Cat despre partea tehnica, aceasta, atunci cand exista, nu functioneaza decat... in functie de bunul-plac al personalului de scena, care, in cazurile-limita, solicita plati suplimentare pentru a-si indeplini obligatiile remunerate prin salariu (destul de mic, ce-i drept); in cazurile obisnuite, munceste cand si cat are chef - daca se intampla sa nu fie cu chef.

In atare conditii, regizorul se afla, fara iesire, atat la mana celor dintai, cat si la mana celorlalti, care, cum se zice, il au, si unii, si ceilalti, la degetul mic. Reactia celui ce mai e numit si director de scena imbraca atunci, indeobste, doua forme de manifestare; amandoua, la fel de paguboase pentru teatru, pe de o parte, si pentru spectatori, pe de alta parte: omul fie lasa totul balta si pleaca incotro vede cu ochii (de obicei, catre o scena din provincie), fie se conformeaza realitatii si face, si el, treaba la repezeala si, evident, de mantuiala. Rarisimele exceptii de la acea