S-ar zice ca lui Arghezi nu i-a mers deloc rau in deceniile postrevolutionare. Astfel, in 1999, cand Mircea Cartarescu a declansat procesul modernismului, autorului Cuvintelor potrivite i s-a dat ocazia sa treaca, cu arme si bagaje, in tagma postmodernilor - oferta de care nu s-au bucurat si un Blaga sau un Barbu, care pareau pe atunci forever blocati in ghetoul (re)tardo-modernismului.
Mai mult, un cincinal mai tarziu, la strigarea canonica a Romaniei literare, Arghezi a luat premiul II pentru poezie, la o distanta considerabila de Eminescu, dar si de urmatorul clasat (Bacovia), cu care probabil ca Arghezi isi va disputa in urmatorii ani suprematia pe taramul liric al veacului trecut.
Si totusi, chiar daca Arghezi a strans puncte din toate partile, se vede treaba ca la clasamentul adevarului poetul nu sta tot atat de bine. De la voluminosul eseu al lui Nicolae Balota incoace, exegetii poetului au cam somat. Au aparut in ultimele trei decenii, nu-i vorba, numeroase comentarii, unele meritorii - acelea semnate de Ilie Gutan, Stefan Melancu sau Marin Besteliu, de pilda -, majoritatea insa mediocre. Si, oricum, cert este ca dupa 1989 nu am avut parte de o remaniere de proportii a imaginii poetului.
O asemenea remaniere nu-si propune sa demareze nici Simona Constantinovici*, autoarea unui recent Dictionar de termeni arghezieni, cunoscuta insa mai mult ca poeta si prozatoare. Dar, chiar si asa, cele doua opuri constituie cu adevarat un eveniment pentru fanii lui Arghezi. Asta cu toate ca, in Argumentul lucrarii, autoarea isi revendica pretentii prea de tot modeste, marturisind ca intreprinderea "inclina balanta mai mult spre studiul lexicografic, de "semnalare lingvistica", decat spre cel hermeneutic, stilistic sau de alta natura". Fara indoiala, cartea nu-i un dictionar "hermeneutic"; dar e foarte bine ca nu este. Altminteri, ma tem ca Simona C
