Cristina Bolborea, ceramica, Teatrul ACT, Sala de lectura
Test de anduranta la maci
Pe o ploaie nevrotica de toamna, ce l-ar fi facut pana si pe Bacovia invidios, era normal ca, intrand la Galateea, sa constati la un moment dat ca macii Gabrielei Ricsan* si-au pierdut culoarea traditionala si au capatat o paloare vinetie in obraji. Mai intai de toate, trebuie spus insa ca artista are ce are cu macii. Sunt peste tot. Unde te intorci, unde te uiti, dai peste ei. Parca se invarte intr-o lume a papaveraceelor. Macul semnifica atat caldura senzuala a soarelui de vara, cat si pierderea de sine, narcoza (deh, samanta!). Asa cum stim, zeitei Demeter i se daruieste un mac, ceea ce reprezinta puterea somnului, neantul (chiar si provizoriu!). Campurile de maci acopera de multe ori mormintele eroilor care cer sa nu fie lasati uitarii. O forma de terapie a memoriei. De asemenea, curios, exista in spatiul lingvistic slav o expresie, "a ramane in mac", adica "a ramane fata batrana". Macii Gabrielei Ricsan au o densitate tenace. Sunt pretutindeni. Campuri intregi, cand linistite, cand involburate, sunt patate de sangele lor. Uneori, innobilati de un pic de exotism, ca de pilda in tabloul in care o copila negresa s-a ratacit prin lanul de grau. Alteori, insa, din cauze obscure, macii nu mai sunt rosii. Sunt cadaverici. Sepulcrali. Vinetii, cum spuneam. Si artista ii descopera fie in fata unui oras italian decadent (parca o Venetie, cumva!), fie intr-o noapte de-a noastra, sinistra si glaciala, itindu-se in fata unei Luni uriase. Mai lipseau capul de lup sau umbra vampirului liliachiu(!). Sunt insa alte lucrari in care artista se mai si odihneste. Peisaje manieriste, portrete cu efluvii renascentiste, naturi moarte, vase cu flori. Dar, acestea sunt doar dexteritati. Fiindca singurul strajer al fanteziei sale este macul. Papaver Rhoeas.
Ceramica serenada @N_P