Unirea Transilvaniei cu “Vechiul Regat” nu s-a înfăptuit cu uşurinţă, aşa cum lasă să se înţeleagă manualele de istorie, mai vechi, sau mai noi. Evenimentul a depins de împrejurările internaţionale, dar şi de intenţiile liderilor ardeleni. Proiectul unei Transilvanii autonome îi preocupa pe liderii românilor ardeleni încă din secolul al XIX-lea. Pe atunci, unirea cu România era un vis, politicienii de la nord de Carpaţi dorind să se autoguverneze în cadrul Austro-Ungariei. Ideea a prins contur după izbucnirea primului război mondial, când austriecii şi germanii doreau să le ofere ardelenilor autonomia, în schimbul acordului lor ca România să intre în război alături de Puterile Centrale. În mai 1915 au avut loc chiar negocieri directe în acest sens, între liderii Partidului Naţional Român şi trimişii împăratului german Wilhelm al II-lea. Tratativele au eşuat, datorită opoziţiei lui Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Vasile Goldiş şi Aurel C. Popovici. Aceştia nu admiteau o alianţă între România şi Austro-Ungaria, care ar fi dus cu siguranţă la abandonarea proiectului unionist. CONSILIUL DIRIGENT

În toamna anului 1918, autonomia Transilvaniei a devenit din nou subiect de dezbatere în politica internaţională, pe fondul destrămării Austro-Ungariei. Diplomaţii maghiari făceau eforturi disperate să evite desprinderea teritoriilor româneşti, promiţându-le politicienilor ardeleni unele privilegii de auto-guvernare. Pe 13 noiembrie 1918, Oskar Jaszi, ministrul maghiar al minorităţilor, s-a întâlnit cu reprezentanţii Consiliului Naţional Român, la Arad. Deşi iniţial în cadrul şedinţelor plutea o atmosferă de derută şi incertitudine, sosirea lui Iuliu Maniu a doua zi la Arad a tranşat problema – Transilvania se va desprinde de Ungaria şi se va uni cu România.

Atât Iuliu Maniu, cât şi Alexandru Vaida-Voevod şi ceilalţi lideri ai Partidului Naţional Român cuno