Pe palierul fiinţei artistului cuvîntului, "deopotrivă tenace şi fragilă, trufaşă şi umilă, spontană şi contrafăcută, sinceră şi mistificată, candidă şi perversă, inaccesibilă şi dezgolită, glorioasă şi ratată", după cum o adnotează, cu o nedisimulată contrarietate satisfăcută de sine, Dora Pavel, vom semnala două cazuri oarecum simetrice. Pe de o parte unul al poeziei ce absoarbe substanţele realului (fireşte, un real convenţional, postură a unei fantezii imanente), îi asimilează semnalele cu o aviditate iluzoriu ingenuă. Autorul de acest tip pare lipsit de ambiţii modelatoare, înregistrator pasiv al priveliştilor (selectate), moleşit de senzualitatea intrată astfel în joc. Ideile explicite, impulsurile analitice, cu atît mai puţin cele insurgente, par a nu-şi găsi loc într-o atare producţie vegetativă a cărei finalitate se divulgă a fi nesaţiul contemplaţiei. E o introvertire ce se bucură de propria-i umoare, a cărei manifestare predilectă e caligrafia şi a cărei limită de expansiune e ironia, jocul umoresc. În felul acesta ni se recomandă Emil Brumaru, căruia i-au priit din adolescenţă "vacanţele de vară şi toamnele prelungite, interminabile, singuratice". Ebrietat de năvala percepţiilor, "mărită, exacerbată de fiece amănunt ce-mi lărgea ochiul şi-mi surescita pavilionul galant al urechii", deambula de unul singur prin Iaşi, "în orele toride ale amiezii, pe străduţe necunoscute, la periferia oraşului, închipuind scene tandre şi obscene, ascunse în spatele geamurilor căscate, negre, mistuitoare". Sedus tocmai de imaginile caracteristice liricii d-sale aflate avant la lettre, joacă rolul unei candide dezinteresări de asamblarea lor în stih, cu folosirea unui liant lasciv: "Mă îndrăgostisem, la modul cel mai senzual cu putinţă, de case cu verande şi scări, de răscruci de drumuri, de cîte o pompă cu mînerul vopsit în verde, de vreun ciob de sticlă strălucind feeric în