Sar să revin, merită, la cartea semnată la Editura Seuil de Lydie Salvayre - La Conférence de Cintegabelle, doldora de ambiguităţi, de false piste, de lucruri, cum zicea critica nouă de pe vremuri - au trecut şi ele - "indecidabile". Peroratorul provincial vrând să-şi convingă publicul de meritul şi de servituţile conversaţiei... (Cu vreo două săptămâni mai devreme, parcursesem o recenzie, cam idioată - sugerând că eroul cărţii, conferenţiarul, ar fi un soi de Marc Fumaroli, autorul celebrelor cursuri de la Collčge de France privind arta conversaţiei în secolele 17-18... Nici vorbă de una ca asta. Este de ajuns să redeschid cartea cu pricina.)

"Conversaţia este în pericol. Ar fi cea de-a doua axiomă a noastră şi cea mai întristătoare. Oamenii, din ce în ce mai mult, trăiesc fără să-şi vorbească... Trăiesc fără a-şi mai vorbi şi în curând vor trăi fără a mai trăi - mă ia cu frig gândindu-mă la una ca asta."

Tot ironizând conversaţia, autorul, autoarea cărţii, conferenţiarul, o apără şi o exaltă, legând-o de existenţa şi de prestigiul ţării, campioana ei, tot aşa cum exaltând-o, o subminează, ce să doreşti mai mult, decât doar aşa, pe ici pe colo, ceva claritate interpretativă, dar de unde nu-i nici Dumnezeu nu cere...

..."Primul dintre interese, este că ea, conversaţia, foarte folositoare este pentru a seduce pe femei." Cine să o conteste?

"Al doilea este că încă şi mai mult bună este spre a reuşi în lume. Al treilea şi cel mai surprinzător motiv este că, dând oamenilor ceva bucurie, participă notabil la o reducere a deficitului Securităţii Sociale" - neaşteptată consecinţă - aici autoarea cade în oarece facilitate, se mai întâmplă... "Un subiect de satisfacţie pentru guvernul nostru" - aici facilitatea cam rânjeşte cu toţi dinţii, se întâmplă şi la case mai mari.

Urmează un soi