Se spune că adevăratele prietenii, "prieteniile pe viaţă", se nasc în copilărie şi adolescenţă - cel târziu în prima tinereţe. Probabil. Dar nu în exclusivitate. Pot aduce, din propria mea biografie, exemple din fiecare segment temporal al existenţei. Şi nu sunt singurul. În cazul meu, ar fi de semnalat o ciudăţenie: mulţi dintre cei de care m-am simţit ulterior apropiat, iniţial mi-au fost profund antipatici, dacă nu chiar mai rău de-atât. Mi-am cunoscut aproape toţi prietenii din copilărie în situaţii conflictuale - pe maidan, pe terenul de sport, în curtea şcolii. De regulă, prietenia noastră urma un drum limpede trasat: de la înjurături şi bătăi lipsite de menajamente, la dialog şi afecţiune.

Cel dintâi exemplu care-mi vine în minte este al unui copil de vreo zece ani, cu un an mai mare decât mine. Părul lui era de-un blond atât de intens, încât părea alb. Şi, în unele zile de vară, pe la mijlocul lui august, devenea argintiu. Frecventam aceeaşi şcoală, el la secţia maghiară, eu la română, şi străbăteam o bună parte din drum împreună."Împreună" e un fel de-a zice: el pe partea stângă a străzii, eu pe dreapta. El, cu vreo sută de paşi înainte, eu în urma lui. El, cu o geantă de piele într-o mână şi cu o minge de fotbal sub braţ. Eu, cu un ghiozdan în spate, plin de cărţi şi caiete, care mă făceau să mă târâi sub greutatea lor. El, cu pas elastic, de învingător, evident arogant şi sfidător, eu, copleşit parcă de toată greutatea universului. Din când în când, se uita în spate şi, ca la comandă, începeam să ne privim cu duşmănie.

Nu mai ştiu exact cum s-a întâmplat, dar secvenţa pe care-o am în minte e o bătaie orbească, năucitoare, cu picioarele şi pumnii, în urma căreia am ieşit învingător. Am constatat, în timp ce-i căram la pumni cu nemiluita şi-l trânteam fără milă pe terenul de fotbal, că de fapt era nu doar extrem de fragil, ci lipsit