Cam singuratic de felul meu, nu am fost niciodată un împătimit al cenaclurilor. În deceniul care a premers căderii comunismului (epoca de aur - fără ghilimete - a cenaclurilor literare) am fost de vreo două ori la Cenaclul din Tei, condus de Mircea Iorgulescu (mai degrabă târât de Ioan Buduca - în puţinele zile petrecute în Bucureşti locuiam la el şi, cum nu prea ştiam pe ce lume mă aflu, mergeam şi eu unde avea el treabă, dar trebuie să o recunosc acum, nu mi s-a prea întâmplat să regret aceste escapade) şi de alte vreo două ori acasă, la Timişoara, la cenaclul "Pavel Dan", al Casei Studenţilor. Cele câteva experienţe nu au fost în măsură să mă apropie de acest tip de activitate literară. Obişnuit să citesc textele, nu să le ascult, mă trezeam mereu cu gândul aiurea, incapabil să mă concentrez de o manieră convenabilă, pentru a-mi face vreo părere cât de cât coerentă asupra literaturii practicate de autorii respectivi. Intervenţiile celor din sală, elocinţa unora, sarcasmul altora sau analizele foarte aplicate ale celor mai experimentaţi nu făceau decât să îmi sporească inhibiţia. Este lesne de înţeles că nicio secundă nu mi-a trecut prin minte să solicit cuvântul. Îi invidiam sincer pe împătimiţii cenaclurilor pentru puterea lor de concentrare şi comentariile inteligente, pline de nerv, dar îi şi compătimeam pentru că îşi pierd vremea în discuţii sterile în loc să stea acasă, să citească texele şi, eventual, să scrie despre ele. Nu-mi mai amintesc astăzi dacă ştiam că apariţia unor cărţi nu ţinea, la vremea respectivă, doar de voinţa autorilor lor.

Printr-un context de împrejurări, în acest an s-a întâmplat ceea ce părea imposibil. Împreună cu Daniel Cristea-Enache am ajuns să conduc cenaclul de la Muzeul Literaturii Române. De aceea, am citit masivul volum coordonat de profesorul Mircea Martin, Universitas. A fost odată un cenaclu... în primul rând cu