Cititorii din ultimele promoţii au în legătură cu proza lui Fănuş Neagu o imagine pe care scriitorul însuşi a dorit s-o impună, dar care suportă corecţii sub unghi cronologic. Bine cunoscut, azi, pentru scrisul său metaforizant şi poematic, exotic în conţinut şi înflorind la nivelul expresiei, cu o popularitate sporită şi de intrarea în arena gazetăriei sportive, prozatorul "şaizecist" şi-a creat un stil inconfundabil - căruia numeroase cărţi, articole şi interviuri îi poartă amprenta. Un stil ce a ajuns să-şi subordoneze, într-o măsură semnificativă, limbajul personajelor şi faptele lor, tematica şi chiar structura bucăţii de proză, devenind o entitate de sine stătătoare şi făcând "legea" pe întinderea paginii.

Cum observa Eugen Negrici, frazele lui Fănuş Neagu sunt "de o uluitoare concreteţe, comparabilă poate doar cu aceea din proza lui Arghezi", şi ele "conţin, şi atunci când sunt foarte scurte, mari aglomerări de obiecte şi fiinţe înecate într-o pletoră de însuşiri potenţate metaforic. Mai mult, s-ar zice că superfetaţia aceasta halucinantă, amazoniană este invers proporţională cu spaţiul în care are loc. Ea ne aminteşte întrucâtva de voinţa imaginativă şi de stăruinţa iconarului de a împodobi până în margine, feeric şi naiv, îngusta suprafaţă de sticlă, exploatată ca un răzor de om sărac".

Fie că reprezintă o contrapondere la proza realist-socialistă, cu schematismul ei ideologic şi limbajul pe cât de înflăcărat, pe atât de conformist, fie că se subsumează unei anumite concepţii a autorului, care ridică barierele şi şterge graniţele dintre proză şi poezie, cert este că formula lui Fănuş Neagu a devenit, în timp, susceptibilă de manierism. Abia în Amantul Marii Doamne Dracula, roman apărut în 2001 şi având ca protagonişti un cuplu de tristă memorie (Nicolae şi Elena Ceauşescu), scriitorul şi-a diluat metaforismul şi a reintrat în logica