O doamnă sensibilă, iubitoare de sonet şi slujitoare la curţile lui, mărturisea undeva că i-au fost de trebuinţă două luni ca să îndrepte, n-are importanţă la sugestia cui, unul din versuri în care se strecurase o silabă în plus. A reuşit s-o elimine, refăcând astfel muzica sonetului, fără de care textul lui rămânea pentru eternitate un fel de rebut inofensiv. Citind o mulţime de încercări literare de toate calibrele ale unor autori de diferite vârste şi inegală pregătire, am întâlnit destule cazuri care asociază limbajul poetic neapărat unor forme de exprimare specială, "poetică" de obicei de o desuetudine crasă, forme ce nu se regăsesc în limba vie, vorbită de respectivii autori. Dezgustul cititorului modern, şi aşa rebel, şi aşa intolerant astăzi cu ideea de poezie, şi aşa justificat prin lipsa reală de timp, se adânceşte. Pentru poezie, care are fani infinit mai puţin numeroşi decât fotbalul, fenomenul mi se pare normal, aşa a fost de când lumea, pentru poezie, aşadar, pe care, uimitor, toţi încearcă s-o facă, toţi vor să li se atingă sufletul de ea, toţi aspiră, şi-atât de puţini sunt primiţi să rămână, de asprul jude, care este timpul, în aura gloriei... Doamna în verde şi Vântul serii, poartă, stimate coleg, în modul cel mai naiv stigmatul desuetudenii de care vorbeam la început. însăşi intrarea într-un dialog concret cu natura şi fenomenele ei mi se pare expirat de-un secol (exemple: Rugat-am vântul serii; "când auzit-a vântul: "îţi recunosc puterea, mărite vânt de seară"; "Ascultă pământene! - îmi zise plin de ură/ Tu crezi că măreţia-mi de oameni se îndură?" Să nu se înţeleagă că am ceva cu unealta poetică numită personificare! Dintr-un muzeu al tropilor unde îşi are locul bine meritat, ea ar trebui scoasă şi folosită cu multă grijă şi respectul cuvenit. Pentru copiii care, scriind şi citind, se deprind cu posibilităţile, în vremi, ale limbii, de a se juca,