Poezia, în textele lui Radu Andriescu, nu este o evidenţă. Dar e, de la un moment încolo, o certitudine. Din pricina acestui imperativ advers lenei intelectuale, mulţi dintre străluciţii comentatori de poezie de la noi, altminteri bine înarmaţi teoretic, au trecutS destul de uşor pe lângă volume ca Oglinda la zid (1992), Uşa din spate (1994), Sfârşitul drumului, începutul călătoriei (1998), Eu şi câţiva prieteni (2000) sau Punţile Stalinskaya (2004). Nici contextul neprielnic literaturii al primilor ani de tranziţie, nici sufocantul argument al slabei difuzări nu constituie, luate în sine, scuze pentru un asemenea deficit în planul receptării. Căci pe de-o parte, deşi aflat, de o bună bucată de vreme, în criză de autoritate, comentariul săptămânal nu şi-a declinat niciodată, de la revoluţie şi până acum, competenţele. Iar pe de altă parte, densele fonduri de carte ale bibliotecilor au rămas în permanenţă accesibile oricui, chiar şi cronicarilor imediatului, nu doar istoricilor literari preocupaţi strict de soarta demnă de îngrijorare a arhivelor prăfuite.

După Mircea Ivănescu, ale cărui merite în difuzarea, la noi, a liricii anglo-saxone contemporane sunt în afară de dubiu, Radu Andriescu rămâne, în toate cărţile sale, ca zic aşa, cel mai important poet american de limbă română. Ceva mai dinamic decât înaintaşul său sibian - pentru că nu s-a fixat prin traduceri, preferând să se delecteze prin lecturi - Radu Andriescu şi-a însuşit, pe lângă enciclopedia filologică a şcolilor de poezie care au urmat faimoasei generaţii Beat, regulile unei juste poziţionări strategice în raport cu propria cultură. Aşa se face de exemplu că, nu mai demult decât în 2005, într-un studiu intitulat Paralelisme şi influenţe culturale în lirica română actuală, Andriescu pune în discuţie prejudecata care leagă numaidecât optzecismul de un curent, desigur nord-american, cu cel puţi