Când aveam patru ani, bunica Petra m-a strigat de la joacă şi, după ce m-am apropiat, mi-a spus în şoaptă, cu vocea ei răguşită: „Vrei să facem o afacere?“. Nu mai auzisem cuvântul care încheia întrebarea, iar tonul conspirativ mă îndemna la prudenţă. „Ce afacere?“, am zis, cu inima bătându-mi mai repede, căci necunoscutul poate fi periculos, auzisem. Bunica mi-a desfăşurat fără vreun power point proiectul: urma să cumpăr singur pâine, în fiecare zi (mai fusesem „la colţ“, dar împreună). Ea îmi dădea o hârtie de cinci lei, pâinea costa patru, iar un leu puteam să îl pun în puşculiţa în formă de rachetă. Suna bine! Am fost de acord imediat. Treaba nu s-a dovedit uşoară. În primul rând, pentru că pâinea se vindea de la fereastra unei case, iar eu abia ajungeam, cu mâna întinsă, să dau banii vânzătoarei pe care nici nu o vedeam. Când îmi punea restul pe pervaz, nu întotdeauna îl găseam, iar pe drumul spre casă îmi veneau în ochi lacrimi de ciudă. Alteori, după ce stăteam la coadă printre fustele mirosind a lână, primeam o pâine veche, nu caldă, ca a clienţilor maturi. Degeaba o aşezam cu tot cu plasă pe banca de scânduri de lângă poarta vecinilor şi o călcam cu genunchii, încercând să o înmoi. Bunica o cunoştea şi mă certa că mă lăsasem păcălit, că tăcusem „ca prostu’“, probabil (nu se înşela). Apoi, pe drum, îl întâlneam uneori pe Pardoş, un ţigan cu câţiva ani mai mare, care, dacă nu îi dădeam de bună voie francul, mă căuta prin buzunare sau mă punea să sar pe loc, lucru dezastruos când restul era alcătuit din patru monede de 25 de bani (atunci am înţeles de ce se ţin economiile la ciorap). Dacă îl minţeam că nu am leul, iar el îl găsea totuşi, primeam un pumn în stomac. Lumea afacerilor e dură, dar debutul meu a fost un succes: am umplut racheta de mai multe ori. Au urmat şi altele, căci, până într-a VII-a, când bunica a murit, ea m-a tot chemat, la răstimpuri, şopti