La sfârşit de noiembrie, am stat de vorbă cu Tudor Gheorghe, pentru revista SpectActor, în cabina sa, înainte de o repetiţie la „Omul din La Mancha“. O discuţie care mi s-a părut că se adresează unui public mai larg. - E suficient să spui Tudor Gheorghe ca oamenii să pornească spre teatru. În această toamnă spunem Tudor Gheorghe în rolul lui Don Quijote la Naţionalul craiovean. Maestre, după zece ani de spectacole proprii, cum de v-au prins? - Ca să fie suficient să spui un nume şi oamenii să vină la teatru, asta presupune o cantitate de muncă enormă şi o calitate a muncii excepţională. Am avut o profesoară extraordinară, Eugenia Popovici, o actriţă genială, şi ea îmi spunea: „Dragul meu, trebuie să ajungi un asemenea actor, încât atunci când vei fi pus pe distribuţie, indiferent ce rol joci – mare sau mic – toţi colegii tăi să se teamă. Să zică: ’Hopa! Trebuie să fim serioşi, că joacă el!’“. Nu ştiu dacă am reuşit această performanţă, dar ştiu că în conştiinţa publicului s-a marcat ceva, legat în primul rând de seriozitate, de probitate profesională. Publicul meu - pentru că pot să spun asta, am un public al meu – ştie că nu l-am păcălit niciodată. Ca să fiu penibil, trebuie să spun că sunt un „brand“, aşa cum zic ăştia şi pe mine mă enervează. Întoarcerea mea a fost firească, pentru că, de fapt, eu nici n-am plecat vreodată din teatru. Spectacolele mele, chiar atunci când am fost singur sau cu orchestra pe scenă, n-au fost o înşiruire de cântece, ci au avut o concepţie dramatică şi un important fior epic. Numai poemele lui Marin Sorescu, dacă ne gândim la spectacolele cu taraf, aveau în ele o forţă de necontestat. Să nu uităm nici spectacolele cu anotimpurile poeziei române, acelea cu orchestră simfonică. În fiecare recitam câte o „noapte“ din Macedonski şi nu e uşor lucru să spui «Noaptea de noiembrie» care durează 16 minute sau «Noaptea de decembrie», care d