Cadrul I: româneşte, istoria se scrie aşa: la începutul lunii noiembrie, anul 2008, 67 de persoane dintre cele care l-au bătut, urmărit, iradiat, închis în ospicii, torturat pe Vasile Paraschiv au scăpat de o posibilă pedeapsă pe baza unui NUP dat de procurorul Iuliu Molcuţ.

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, care l-a susţinut pe Paraschiv în eforturile lui din ultimii ani de a-i identifica pe cei care l-au umilit, oameni reali, care într-o lume normală ar fi fost mai mult ştampilaţi drept „criminali“, a depus la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o plângere împotriva procurorului Molcuţ.

Şi totuşi, pe 25 noiembrie, disidentul Vasile Paraschiv, pionier al luptei pentru sindicate libere, a fost decorat de preşedintele României cu distincţia Steaua României în grad de Cavaler pentru „înalta ţinută morală şi patriotismul de care a dat dovadă“.

Unul dintre cei care au făcut un apel pentru acest gest compensatoriu, Sorin Ilieşiu, vicepreşedintele Alianţei Civice, spunea cu treisprezece zile înainte de decorare: „Vasile Paraschiv nu a primit niciodată nicio distincţie din partea unei instituţii şi asta chiar dacă este cel mai curajos luptător anticomunist român. Am trimis propunerea noastră Preşedinţiei României, cu speranţa ca va fi aprobată“. Propunerea a fost aprobată şi rezumă practic ultimii douăzeci de ani de istorie românească.

Cea mai înaltă autoritate a statului îl decorează pe un disident, şi asta ar trebui să fie de-ajuns. Nu e. Pentru că „justiţia“ îi face scăpaţi pe torţionari dovediţi. Aşa s-a făcut totul: cu o tuşă de normalitate care ar trebui să acopere mizeria.

L-am vizitat anul acesta, în februarie, pe Vasile Paraschiv în apartamentul lui din Ploieşti. Trăieşte modest dintr-o pensie ridicolă, de cinci-şase ori mai mică decât primesc mulţi dintre crimin