Părinte vitreg sau frate vitreg, o ecuaţie de viaţă provocatoare atât pentru cei care o trăiesc, dar şi pentru specialiştii în psihologie şi sociologie. Indiferent dacă este vorba de adopţia unui copil de la un centru de plasament sau de adoptarea unui copil rezultat în urma unui mariaj anterior, problemele de adaptare sunt complexe.

„De multe ori, părinţii se gândesc că nu este posibil să adopte­ un copil care are mai mult de 6 ani”, susţine Claire Gore, doctor în psihologie,  autoarea unei cărţi dedicate adopţiei copiilor mari. Cu toate acestea, studii efectuate în Marea Britanie au arătat că, în cazul adopţiilor “tardive”, rata eşecului nu este mai mare decât în cazul adopţiei nou-născuţilor.

Altfel spus, nu este mai riscantă adopţia unui copil în vârstă de 5 sau 10 ani faţă de cea a unui sugar. “Adopţia unui copil mare reprezintă chiar anumite avantaje”, completează dr. Gore.

“Putem să ne bazăm pe «colaborarea» lui, putem să modelăm reprezentările pe care aceasta şi le face vizavi de adopţie, putem să îndepărtăm temerile şi iluziile legate de intrarea lui în noua familie – spre exemplu unii copii îşi imaginează că dacă vor fi adoptaţi, vor avea parte de o casă ca în filme, o piscină în curte şi o baie ca în reviste”, exemplifică autoarea franceză.

“De asemenea, rezistenţa pe care acesta o opune adopţiei este mai uşor de identificat de către părinţi, cu excepţia cazurilor când capacitatea lui de ataşare nu este compromisă”, explică Claire Gore.

Cu toate acestea, adopţia unui copil mare nu este deloc uşoară şi necesită o muncă susţinută pentru cele două elemente ale ecuaţiei – copilul şi părinţii. Nu este deloc uşor pentru un copil “mare” să fie adoptat de alţi părinţi decât cei naturali. La fel cum nu este deloc uşor să devii părintele unui copil de 7 sau chiar 10 ani.

Un copil “de