Viata moderna pare sa se desfasoare intr-un ritm autodestructiv perfect coerent, scotind la lumina traumele si frustrarile lumii contemporane: tendinte de a neantiza pe cei diferiti si practici de nimicire elaborate stiintific, ascunse o vreme de teama penalitatii morale. Secolul trecut a fost marcat de o trasatura care l-a singularizat: a justificat si institutionalizat violenta, a transformat agresiunile colective in acte de reparatie, a ideologizat distrugerea (unor clase, rase, grupari umane), prezentind-o ca pe o actiune rationala si morala. Ceea ce e mai grav este ca violenta privata, opera cindva doar a unor indivizi sau grupari restrinse, a devenit, prin contagiune, violenta colectiva si s-a prelungit in viata cotidiana, ca un mod de viata natural, uniform si plictisitor, standard al existentei si moralmente neamendabila. Iar in secolul care a inceput violenta a devenit si mai comuna, si mai prozaica, un comportament obisnuit. Viata moderna pare sa se desfasoare intr-un ritm autodestructiv perfect coerent, scotind la lumina traumele si frustrarile lumii contemporane: tendinte de a neantiza pe cei diferiti si practici de nimicire elaborate stiintific, ascunse o vreme de teama penalitatii morale. Violenta ascunsa, disimulata, mascata, practicata in tenebre a devenit de un timp o afacere legala si fireasca. Produs al complexelor personale si colective, fiica a luptei pentru supravietuire, mama a dorintei irepresibile de dominare, violenta a capatat drept de cetate. Observam de o vreme ca violenta face regulile, ne-a prins in plasa ei si nu putem scapa, s-a instalat ca la ea acasa in viata noastra. A tensionat relatiile interpersonale, a instaurat raporturile de constringere ca singura norma de politica institutionala, a justificat inegalitatile, a instituit primatul fortei in ierarhizarea indivizilor. Toate straturile de civilizatie, cladite in secolele anterioa